chemător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. Care cheamă. ♦ (
Pop.; substantivat,
m.) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. –
Chema +
suf. -ător.chemător (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. Care cheamă;
fig. îmbietor, ademenitor. ♦ (
Pop.; substantivat) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. – Din
chema +
suf. -(ă)tor.chemător (Dicționaru limbii românești, 1939)chemătór m.
Trans. Cavaler de onoare care invită la nuntă la țară.
chemător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chemătór adj. m.,
pl. chemătóri; f. sg. și
pl. chemătoárechemător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)chemător a. și m. care cheamă sau invită:
glas de clopot chemător AL. ║ m. Tr.
1. cel ce cheamă la nuntă;
2. vornicel de nuntă.
chemător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. Care cheamă. ♦ (
Pop.; substantivat,
m.) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. —
Chema +
suf. -ător.