ceriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÉRIU s. n. Element chimic, metal moale, ductil și strălucitor, folosit, în aliaj cu lantan și fier, la fabricarea pietrelor de brichete, a gloanțelor și a proiectilelor. – Din
fr. cérium.ceriu (Dicționar de neologisme, 1986)CÉRIU s.n. Metal strălucitor, moale și ductil din familia pământurilor rare. [Pron.
-riu. / < fr.
cérium < Ceres – zeița agriculturii la romani].
ceriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)CÉRIU s. n. metal strălucitor, moale și ductil, din familia lantanidelor. (< fr.
cérium)
ceriu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CERIU (‹
fr. {i}; {s} lat.
Ceres)
s. n. Element chimic (Ce;
nr. at. 58,
m. at. 140,12;
p. t. 807 ºC,
p. f. 3.468 ºC) din familia lantanoidelor, moale, ductil și strălucitor. Este folosit (aliat cu lantan și fier) la fabricarea pietrelor de brichetă (aliat cu cobalt), la confecționarea magneților permanenți, în metalurgie. A fost descoperit de M.H. Klaproth, W. Hisinger, J.J. Berzelius în 1803.
ceriu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CÉRIU s. n. Metal moale, ductil și strălucitor, cu numeroase întrebuințări în industrie. –
Fr. cérium.ceriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*cériŭ n.
Chim. Un metal tri- și tetravalent, c´o greutate atomică de 141. Se află în multe minerale și se întrebuințează la făcut țesăturĭ incandescente.
ceriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cériu [
riu pron. ryu]
s. n.,
art. cériul; simb. Ceceriu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÉRIU s. n. Element chimic, metal moale, ductil și strălucitor, folosit, în aliaj cu lantan și fier, la fabricarea pietrelor de brichete, a gloanțelor și a proiectilelor. — Din
fr. cérium.