cerc - explicat in DEX

cerc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjură un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și pentru a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni legați între ei prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice după fr. cercle).

cerc (Dicționar de neologisme, 1986)
-CERC v. cerco-.

cerc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
cerc (cércuri), s. n. – 1. Figură geometrică formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix. – 2. Belciug, inel. – 3. Inel de întărire, fretă. – 4. Crup de oameni, cenaclu. – 5. Oțel pentru arcuri. – 6. Nuia în formă circulară. – 7. (Arg.) Inel, bijuterie. – 8. Cîmp, domeniu, sferă. – Mr. (țerkl’u), megl. țerc. Lat. cĭrcus (Pușcariu 341; Candrea-Dens., 309; REW 1948; DAR); cf. alb. kjiark (Meyer 20; Philippide, II, 637), it., sp., port. cerco. Mr. provine din it. cerchio. Cf. cearcăn, cercel. – Der. cercui, vb. (a lega, a strînge cu cercuri; a înconjura, a cuprinde într-un cerc; a pune șaibe; a (se) aranja în cerc; a fixa vița cu araci); cercuitor, s. m. (dogar); cercuit (var. cercuială, cercuitură), s. n. (operație ce constă în a lega vița pentru a o fixa pe araci); încercui, vb. (a înconjura, a cuprinde într-un cerc); cercuriu, adj. (miel cu coarnele rotunjite în formă de cerc).

cerc (Marele dicționar de neologisme, 2000)
CÉRC¹ s. n. 1. curbă plană închisă la distanță egală față de centru. 2. figură, linie, mișcare în formă de cerc (1). 3. grup de persoane legate între ele prin idei, convingeri, preocupări sau interese comune. 4. limită, întindere. (< lat. circus, după fr. cercle)

cerc (Marele dicționar de neologisme, 2000)
-CÉRC² elem. cerco-.

cerc (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CERC, cercuri, s. n. I. 1. Suprafață limitată de o circumferință; linie curbă închisă care mărginește o astfel de suprafață; circumferință. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământului, paralele cu ecuatorul și situate la 66 grade și 30 de minute la nord sau la sud de acesta. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de inel sau de roată. ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul că o teză este aparent demonstrată cu ajutorul alteia, care trebuie să fie ea însăși demonstrată cu ajutorul primei. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.). II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de fier sau de lemn care înconjură un butoi pentru consolidarea doagelor. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rostogolesc copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru măsurarea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. 1. Grup de oameni legați între ei prin interese comune și gravitând în jurul unui punct central. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop instructiv-educativ. 2. Grup de oameni uniți între ei prin legături de rudenie sau de prietenie și care se frecventează des. ◊ Lume. Trăind în cercul vostru strâmt, Norocul vă petrece (EMINESCU). – Lat. circus.

cerc (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) cerc n., pl. urĭ (lat. cĭrcus, it. sp. pg. cerco. V. țarc). Suprafață plană limitată de o circumferență [!]. Circumferența însășĭ: a descrie un cerc. Circumferență, cingătoare de lemn orĭ de fer [!] cu care se leagă doagele butoĭuluĭ. Fig. Reuniune, adunare: cerc numeros. Întindere, limite: cercu științeĭ omeneștĭ. Cerc vițios, raționament defectuos care ar trebuĭ maĭ întîĭ să probeze ceĭa ce servește a proba, cum ar fi: opiu adoarme fiind-că are proprietatea somniferă. În cerc, circular, în formă de cerc. Cerc de butuc, cerc care leagă doŭă catargurĭ, doŭă grinzĭ.

cerc (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) cerc și (maĭ des) încerc, a -a v. tr. (lat. cĭrcare, a ocoli, it. cercare, a căuta, fr. chercher, vfr. cercher, a căuta). Vechĭ. Caut: ce ce cer ĭ aicĭ? Azĭ. Caut, tind: hoțu încerca să scape. Cercetez, explorez, sondez, examinez: încerc apa ca să văd cît e de adîncă, patrulele cercară drumurile. Probez, examinez: încerc o haĭnă ca s´o văd cum vine, la nenorocire se´ncearcă amicu. Vizitez: boalele ne încearcă des. Prov. A cerca marea cu degetu, a încerca imposibilu.

cerc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cerc s. n., pl. cércuri

cerc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cerc n. l. Geom. suprafață plană mărginită, de o circumferință; 2. cerc de lemn sau de fier cu care se leagă buțile; 3. fig. întindere, limită: cercul cunoștințelor noastre; 4. asociațiune ai cării membri se reunesc spre a juca, conversa sau citi: cerc militar; 5. cerc vițios, raționament defectuos în care se ia drept probă ceea ce trebuia probat. (Ex, opiul adoarme, pentru că e într'însul o putere adormitoare). [Lat. CIRCUS].