ceanac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CEANÁC, ceanace, s. n. (
Reg.) Strachină mare (de lut sau de lemn). – Din
tc. çanak.ceanac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ceanác (-enáce), s. n. – Lighean.
Tc. çanak (Cihac, II, 559; Roesler 607; Șeineanu, II, 122; Meyer 142; Lokotsch 391; Ronzevalle 74),
cf. ngr. τσανάϰι,
alb. tšanak. Cuvîntul exista și în
cuman. čanak (
cf. Kuun 124). Pascu, I, 189, a încercat să-l explice prin
tc. çini (
cf. cinie), cu
suf. -
ac.ceanac (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CEANÁC, ceanace, s. n. (
Reg.) Strachină mare (de lut sau de lemn). –
Tc. çanak.ceanac (Dicționaru limbii românești, 1939)ceanác și
cenac n., pl.
e (turc.
čanak; ngr.
tsanáki, alb. sîrb.
čanak, ung.
csanak).
Sud. Strachină mare care se întrebuințează în popor în loc de castron de adus cĭorba la masă.
ceanac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ceanác (
reg.)
s. n.,
pl. ceanáceceanac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ceanac n. strachină mai mică cu interiorul smălțuit:
un ceanac de lapte. [Turc. ČANAK].
ceanac (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CEANÁC, ceanace, s. n. (
Reg.) Strachină mare (de lut sau de lemn). — Din
tc. çanak.