car (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)car (cáre), s. n. –
1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. –
2. Cărătură. –
3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. –
4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. –
Mr.,
megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR);
cf. alb. karrë, it.,
prov.,
cat.,
sp.,
port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut);
cărucer, s. m. (
înv., căruțaș);
cărucior, s. n. (
dim. al lui car; trăsurică de copil);
căruț, s. n. (car, căruță);
căruță, s. f. (car),
mr.,
megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu;
Arg., dezertor);
căruți, vb. (a transporta).
Căruță poate fi un
sing. analogic de la
căruțe, pl. de la
dim. normal
căruț; însă ar putea fi la fel de bine
lat. carucca, al cărui
pl. *căruce ar putea da
căruțe, prin influența aceluiași
dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un
lat. *
carrucia, care este inutil;
cf. și Iordan,
BF, VI, 150). Din
rom. provine
bg.,
rut. karuca (Miklosich,
Wander., 16),
rut. kary, „car” (Candrea,
Elemente, 404),
sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).