car (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. –
Lat. carius (=
caries).
car (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊
Car funebru (sau
funerar, mortuar) = dric.
Car blindat (sau
de asalt) = tanc. (
Înv. și
pop.)
Car de foc = tren. ◊
Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea.
A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse:
Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car
2 (
1); ursa-mare;
Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii.
2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car
2 (
1).
Un car de lemne. ♦
Fig. Mulțime, grămadă.
Un car de ani. ◊
Loc. adv. Cu carul = din belșug.
3. (
Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. –
Lat. carrus (cu unele sensuri noi după
fr. char).
car (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După
engl. [typewriter]
carriage, fr. chariot.car (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)car (cáre), s. n. –
1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. –
2. Cărătură. –
3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. –
4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. –
Mr.,
megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR);
cf. alb. karrë, it.,
prov.,
cat.,
sp.,
port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut);
cărucer, s. m. (
înv., căruțaș);
cărucior, s. n. (
dim. al lui car; trăsurică de copil);
căruț, s. n. (car, căruță);
căruță, s. f. (car),
mr.,
megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu;
Arg., dezertor);
căruți, vb. (a transporta).
Căruță poate fi un
sing. analogic de la
căruțe, pl. de la
dim. normal
căruț; însă ar putea fi la fel de bine
lat. carucca, al cărui
pl. *căruce ar putea da
căruțe, prin influența aceluiași
dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un
lat. *
carrucia, care este inutil;
cf. și Iordan,
BF, VI, 150). Din
rom. provine
bg.,
rut. karuca (Miklosich,
Wander., 16),
rut. kary, „car” (Candrea,
Elemente, 404),
sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).
car (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)car (cári), s. m. – Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). –
Var. (
înv.)
cariu. Lat. caries (Schuchardt,
ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau
carius (Pușcariu 293; Candrea-Dens., 259);
cf. sp. caronjo, caroncho, arag.,
port. quara, cat. quer. –
Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca);
cărete, s. m. (car, insectă), pe care Diculescu,
Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *
scărete, de la
gr. σϰαρίς (pentru valoarea de singularizare a
suf. -
ete, cf. Graur,
BL, II, 246-9).
car (Marele dicționar de neologisme, 2000)CAR s. n. piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris. (după engl.
/typewriter/ carriage, fr.
chariot)
car (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAR1, care, s. n. 1. Vehicul încăpător cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊
Car funebru (sau
funerar, mortuar) = dric.
Car de asalt = tanc. (
Înv. și
pop.)
Car de foc = tren. ◊
Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva care nu se mulțumește în nici un chip.
A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic. ◊ Compuse:
carul-mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car; ursa-mare;
carul-mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte, jocuri și ceremonii.
2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car
(1). Un car de lemne. ♦
Fig. Mulțime, grămadă.
Un car de ani. ◊
Loc. adv. Cu carul = din belșug.
3. (
Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic constând din două stinghii pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. –
Lat. carrus.car (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAR2, cari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, care trăiește în lemn și îl roade
(Bostrychus typographus și
Anobium pertinax). –
Lat. carius (=
caries).
car (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După
engl. [typewriter]
carriage (
fr. chariot).
car (Dicționaru limbii românești, 1939)1) car m. (lat.
carius, d.
caries, o boală care roade dințiĭ). Larvă de insect [!] în formă de verme [!] albicĭos care trăĭește pe supt scoarța copacilor. (Caru de rădașcă e lung de 2-3 centimetri).