butuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. ◊
Expr. (Adverbial)
A lega (pe cineva)
butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș.
A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților.
2. Fig. Om prost și necioplit.
3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație).
4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți),
pale (la elice) etc.
Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor.
6. Partea superioară a jugului.
7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. –
Et. nec.butuc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)butúc (butúci), s. m. 1. Trunchi, buturugă.
2. Partea de jos a tulpinei viței de vie.
3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților.
4. Partea centrală a roții.
5. Buștean scurt.
6. Calapod de pălărier. –
Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din
lat. *bottum, „bont, fără vîrf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca
sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi”,
cf. fr. bille, billot. Var. provin de la
*but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un
sing. analogic
butur(ă). – Der
butai, s. n. (
înv., stup);
butuci, vb. (a pune în butuc 3);
butucănos (
var. botocănos, butucos),
adj. (grosolan, necizelat);
buturugă (
var. buturig, buturigă, buturoagă),
s. f. (trunchi, ciot), de la
butur(ă) +
suf. -uc, cf. alternanța
butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri);
butușină, s. f. (ciot);
îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). – Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui
bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru
butuc, Schuchardt,
ZRPh., XV, 103 (
cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină
but-, fără altă explicație, pe care Densusianu,
Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (
cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din
tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din
tc. buduk „cu picioare scurte” (
cf. bondoc), după K. Treimer,
Mitt. Wien, 356,
cf. Lokotsch 372. Același radical
bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și
ZRPh., XL, 413 (
cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică;
butuc ar fi în legătură cu
it. botta (comasc.
bottola),
fr. botte și
butură cu gepidicul
*bûtilo.. Această părere, acceptată de Gamillscheg,
Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu,
GS, I, 348, pentru care
butura provine din
bg. botur (
cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din
lat. *buttula (Candrea,
Eléments, 2;
REW 1389); din
lat. imbutum (Giuglea,
LL, II, 31); din
sl. (Tiktin); din
arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă limbă anterioară
indoeurop. (Lahovary 320).
Butură rămîne fără explicație în
DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui
butuc cu
butură și
tumurug”. – Dacă explicația noastră este corectă, din
rom. trebuie să provină
rut. butjuk, butuki (Miklosich,
Wander., 20; Candrea,
Elemente, 406),
mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan,
Raporturile, 221),
ngr. μπούτουρα (Bogrea,
Anuarul, II, 391). – [
1238]
butuc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)butúc (butúci), s. m. –
1. Trunchi, buturugă. –
2. Partea de jos a tulpinii viței de vie. –
3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mâinile și gâtul condamnaților. –
4. Partea centrală a roții. –
5. Buștean scurt. –
6. Calapod de pălărier. –
Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. Din
lat. *
bottum „bont, fără vârf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei unei formații diminutivale, ca
sat ›
sătuc, pat ›
pătuc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi” este evidentă,
cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *
but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un
sing. analogic
butur(ă). –
Der. butai, s. n. (
înv., stup);
butuci, vb. (a pune în butuc 3);
butucănos (
var. botocănos, butucos),
adj. (grosolan, necizelat);
buturugă (
var. buturug, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) -
uc, cf. alternanța
butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri);
butușină, s. f. (ciot);
îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). Credem, prin urmare, că acest cuvânt este un simplu dublet al lui
bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici măcar nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru
butuc, Schuchardt,
ZRPh, XV, 103 (
cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină
but-, fără altă explicație, pe care Densusianu,
Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (
cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din
tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din
tc. buduk „cu picioare scurte” (
cf. bondoc), după K. Treimer,
Mitt. Wien, 356,
cf. Lokotsch 372. Același radical
bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și
ZRPh., XL, 413 (
cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică;
butuc ar fi în legătură cu
it. botta (comasc.
bottola),
fr. botte și
butură cu gepidicul *
bûtilo. Această părere, acceptată de Gamillscheg,
Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu,
GS, I, 348, pentru care
butură provine din
bg. botur (
cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din
lat. *
buttula (Candrea,
Éléments, 2; REW 1389); din
lat. imbutum (Giuglea,
LL, II, 31); din
sl. (Tiktin); din
arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan 404); sau din vreo altă limbă anterioară
indoeurop. (Lahovary 320).
Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că
buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui
butuc cu
butură și
tumurug”. Dacă explicația nostră este corectă, din
rom. trebuie să provină
rut. butjuk, butuki (Miklosich,
Wander., 20; Candrea,
Elemente, 406),
mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan,
Raporturile, 221),
ngr. μπούτουρα (Bogrea,
Anuarul, II, 391).
butuc (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; bucată groasă de lemn de foc; buștean. ◊
Expr. A lega (pe cineva)
butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș.
A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților.
2. Fig. Om prost și necioplit.
3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație).
4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc.
Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor.
6. Partea superioară a jugului.
7. Talpa sau scaunul războiului de țesut.
butuc (Dicționaru limbii românești, 1939)butúc m. (gep.
*buttuk, anglosaxon,
buttuc, căpătîi, butuc; engl.
buttock, crupă. D. rom. vine rut.
butúk, id. Cp. cu
bont 2). Buștean, trunchĭ (maĭ mare orĭ maĭ mic, retezat și fără ramurĭ). Restu trunchiuluĭ rămas la pămînt. Bucată de lemn gros:
a pune un butuc în foc (V.
năclad). Mijlocu roateĭ, în care-s înțepenite spițele și pin care trece osia. Bucată de trunchĭ pe care măcelaru taĭe carnea orĭ pe care se despică lemne orĭ se bate ceva cu ciocanu (Cînd e de fer se numește
nicovală). Dibă, lemn gros în care prindeaŭ odinioară picioarele criminalilor și și se întrebuințează și azĭ contra celor îndărătnicĭ.
Fig. Om prost orĭ trîndav:
ce butuc și acest om! Butuc de viță, trunchĭ de viță:
o vie cu o mie de butucĭ. A trage cuiva un butuc (Mold.), a-l înșela, a-l păcăli.
A fi din butucĭ, a fi din neam prost. Adv.
A dormi butuc, a dormi adînc, greŭ, bumben, buștean, tun.
A lega butuc, a lega țeapăn așa în cît să nu se maĭ poată mișca.
butuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)butúc s. m.,
pl. butúcibutuc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)butuc m.
1. trunchiu de arbore tăiat;
2. trunchiu de arbore încă în pământ:
butuc de viță; 3. Mold. căpățâna roții:
o roată iese din butuc AL.;
4. patul sau talpa vârtelniței;
5. scaunul de cioplit al rotarului;
6. pl. odinioară un fel de supliciu: bucăți groase de lemn în care se prindeau picioarele sau mâinile vinovatului:
cu picioarele ’n butuci și cu mâinile ’n cătuși POP.;
a trage cuiva butucul, a păcăli pe cineva:
fetișoara împăratului ne-a tras butucul CR.;
7. fig. greoiu, tont. ║ adv. ca un butuc, țeapăn:
a dormi, a lega butuc. [Dintr´un primitiv
but, trunchiu, care a mai produs derivatele
butaciu, butoară, buture].
butuc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă.
Expr. (Adverbial)
A lega (pe cineva)
butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș.
A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților.
2. Fig. Om prost și necioplit.
3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței-de-vie (de la pământ până la punctul de ramificație).
4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc.
Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn, prevăzută cu găuri, în care se prindeau în trecut picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor.
6. Partea superioară a jugului.
7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. —
Et. nec.