busolă - explicat in DEX

busolă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BUSÓLĂ, busole, s. f. Instrument alcătuit dintr-un cadran și un ac magnetic mobil care, lăsat liber, se așază pe direcția nord-sud. ◊ Expr. A-și pierde busola = a se zăpăci, a-și pierde dreapta judecată, simțul măsurii. ♦ Fig. Călăuză, conducător. – Din fr. boussole.

busolă (Dicționar de neologisme, 1986)
BUSÓLĂ s.f. Instrument compus dintr-un ac magnetic cu cadran, cu care se determină nordul. ◊ A-și pierde busola = a se zăpăci. ♦ (Fig.) Călăuză, conducător, ghid. [Cf. fr. boussole, it. bussola].

busolă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
busólă (busóle), s. f. – Instrument alcătuit dintr-un cadran și un ac magnetic care se așază pe direcția nord-sud. – Mr. pusulă. Fr. boussole. În mr., din tc. pusula (‹ ngr. μπούσουλα).

busolă (Marele dicționar de neologisme, 2000)
BUSÓLĂ s. f. 1. instrument dintr-un ac magnetic și un cadran gradat, cu care se determină nordul geomagnetic. ◊ a-și pierde busola = a se zăpăci. 2. (fig.) călăuză, conducător, ghid. (< fr. boussole)

busolă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
busolă, busole s. f. (adol.) ceas de mână.

busolă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BUSÓLĂ, busole, s. f. Instrument alcătuit dintr-un ac magnetic care se poate roti în plan orizontal în jurul unui ax vertical montat în centrul unui cerc gradat, astfel încât se îndreaptă totdeauna în direcția nord-sud, și care servește la determinarea direcției nord. ◊ Expr. A-și pierde busola = a se zăpăci. ♦ Fig. Călăuză, conducător. – Fr. boussole (< it.).

busolă (Dicționaru limbii românești, 1939)
*busolă f., pl. e (it. búsolla, lat. buxula, și buxtala, dim. d. buxta, var. din búxida, -idos, pixidă, cutie. Din buxtula, vine fr. boîte, germ. büchse, engl. box. V. bucșă, pușcă, boxă). Un aparat compus dintr’un cadran pe care se află un ac magnetic care se întoarce totdeauna spre nord. Fig. Conductor: sfaturile tale vor fi busola mea. Fals busolă (după fr.). Și púsulă (ngr. púsulas) între 1800-1850. – Busola era neștiută de ceĭ vechĭ, dar se pare că Chinejiĭ o întrebuĭnțau cu o mie de ani înainte de Hristos. În Eŭropa a fost descoperită în seculu XIII, cînd s’a observat întîĭa oară că un ac magnetic, oscilînd liber în prejuru unuĭ pivot, se îndreaptă totdeauna spre nord. Italianu Flaviŭ Gioia din orașu Amalfi s’a gîndit primu să pună un ac magnetic pe un pivot pe care să se poată mișca în toate direcțiunile, făcînd astfel observațiunile maĭ ușoare, și maĭ exacte. Cercu înăuntru căruĭa se învîrtește acu e împărțit în 32 părți și se numește roza vînturilor.

busolă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
busólă s. f., g.-d. art. busólei; pl. busóle

busolă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
busolă f. 1. instrument de fizică a cărui parte esențială e un ac magnetizat, care se învârtește liber pe un cilindru, una din extremități fiind totdeauna îndreptată către N. Cu ajutorul ei navigatorii au putut întreprinde călătorii lungi și descoperi țări necunoscute celor vechi; 2. fig. călăuză, conducător.

busolă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BUSÓLĂ, busole, s. f. Instrument alcătuit dintr-un cadran și un ac magnetic mobil care, lăsat liber, se așază pe direcția nord-sud. ◊ Expr. A-și pierde busola = a se zăpăci; a-și pierde dreapta judecată, simțul măsurii. ♦ Fig. Călăuză, conducător. — Din fr. boussole.