buciuma - explicat in DEX

buciuma (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BUCIUMÁ, búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta, a da semnale din bucium¹. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare.

buciuma (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BUCIUMÁ¹ vb. I. v. bușuma.

buciuma (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
buciuma, bucium v. t. a linguși; a se purta slugarnic.

buciuma (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BUCIUMÁ², búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta din bucium. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare.

buciuma (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
buciumá (a ~) vb., ind. prez. 3 búciumă

buciumà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
buciumà v. 1. a suna din bucium (sau din alt instrument): apoi un corn apucă și buciumă ’n vânt AL.; 2. fig. a vesti în gura mare, a spune la toată lumea. [Vechiu-rom. bucinà = lat. BUCCINARE].

buciuma (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BUCIUMÁ, búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta, a da semnale din bucium¹. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. — Lat. bucinare.