bucium (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BÚCIUM1, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale. [
Var.:
búcin s. n.] –
Lat. bucinum.bucium (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BÚCIUM2, buciume, s. n. (
Pop.)
1. Trunchi sau buștean (de arbore);
spec. butuc de viță de vie.
2. Butuc (al roții carului). –
Et. nec.bucium (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)búcium (búciume), s. n. –
1. Instrument muzical de suflat, folosit de ciobani, de mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime), făcut dintr-o ramură scobită de tei, arțar sau cireș, sau de doage strînse tare cu fîșii de coajă de cireș. –
2. Trunchi, buștean, butuc. –
3. Butuc de roată. –
4. Tub în general. –
Var. buci(u)n, buciume, buciumă, toate
înv. –
Mr. bucium „trunchi”.
Lat. būcĭna sau
būccĭna (Pușcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193; DAR);
cf. v. fr. buisine, sp.,
port. bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăți. Rezultatul normal,
bucin(ă), s-a modificat, în privința vocalismului, prin propagarea timbrului
u, și în același timp, prin asimilarea lui
n final cu labiala inițială. (
Cf. Candrea,
Éléments, 59). DAR consideră că
bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu
butuc; în realitate, este vorba numai de o extindere a sensului 1, dat fiind că
bucium este, la prima vedere, o ramură groasă sau un trunchi de grosime medie, cu coajă, dar curățat de crengi.
Der. bucinar, s. m. (coșar);
buciniș, s. m. (cucută, Conium maculatum, angelică, Archangelica officinalis);
buciuma (
var. înv. bucina),
vb. (a cînta din bucium; a vesti, a anunța), din
lat. būccĭnāre (Pușcariu 229; Candrea-Dens., 194; REW 1369);
buciumaș, s. m. (persoană care cîntă din bucium);
buciumător, adj. (tunător). – Din
rom. provine
bg. bučimiš (Conium maculatum),
cf. Capidan,
Raporturile, 210.
bucium (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)BUCIUM, com. în
jud. Alba; 2.105
loc. (1991).
Expl. de
min. auroargentifere, cunoscute din epoca romană (
sec. 2-3), pirită cupriferă și
min. complexe. Important centru de cojocărit (cojoace și pieptare frumos ornamentate); bogat port popular. Pe
terit. com. se află
Detunatele. Turism.
bucium (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BÚCIUM1, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub conic, lung, făcut din coajă de tei sau din lemn și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale; tulnic. ♦ Sunet scos cu acest instrument. [
Var.: (
reg.)
búcin s. n.] –
Lat. bucinum.bucium (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BÚCIUM2, buciume, s. n. (
Pop.)
1. Trunchi sau tulpină de arbore; (în special) butuc de viță de vie.
2. Butucul roții carului, în care sunt înfipte spițele. –
V. arom.
bucium, megl.
buciun „buștean”.
bucĭum (Dicționaru limbii românești, 1939)1) búcĭum n., pl.
e (lat.
búcina, probabil din
*bovicina, d.
bos, boŭ, și
canere, a cînta. V.
zbucĭum). Mare trîmbiță (de peste doĭ metrĭ) făcută din doage supțirĭ legate cu coajă de teĭ orĭ de altceva (azĭ făcută și din tinichea), întrebuințată la dat semnale la munte, ĭar în vechime și la războĭ. S.m.
Vechĭ. Trunchĭ, butuc, tulpină:
bucĭumu vițeĭ. – Vechĭ
búcin, bucĭun și
búcim. Azĭ în Maram.
búcin, în Ml.
búcen. În Trans. și
túlnic.bucĭum (Dicționaru limbii românești, 1939)2) búcĭum, a -
-á v. intr. (lat.
búcino, -áre). Sun din bucĭum. V. tr. Chem sunînd din bucĭum:
ĭa bucĭumă-l! Fig. Trîmbițez, răspîndesc în lume:
a bucĭuma o veste. – Și
-ez. Vechĭ.
búcin, búcĭun și
búcim. Azĭ în Maram.
búcin, în Ml.
búcen.bucium (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)búcium, -e, s.n. – Butuc la roata de lemn; butan. – Et. nec. (DA, DEX).
bucium (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)búcium s. n.,
pl. búciume