brio (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BRÍO s. n. (În
loc. adv.)
Cu brio =
a) cu multă însuflețire, vioi;
b) în mod remarcabil, strălucit, excepțional. – Din
it.,
fr. brio.brio (Dicționar de neologisme, 1986)BRIO- Element prim de compunere savantă, cu semnificația „mușchi”, „plantă”. [Pron.
bri-o-. / < fr.
bryo-, cf. gr.
bryon].
brio (Dicționar de neologisme, 1986)BRÍO s.n. (
Muz.; ca indicație de execuție)
Cu brio = însuflețit, vioi, cu vervă, cu vioiciune. [Pron.
bri-o. / < it., fr.
brio].
brio (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)brió s. m. – Însuflețire, vivacitate.
It. brio, cf. fr. brio (accentul ca în
it.).
brio (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)brío s. n., art.
bríoulbrio (Marele dicționar de neologisme, 2000)BRIO-1 elem. „mușchi de pământ”. (< fr.
bryo-, cf.
gr. bryon)
brio (Marele dicționar de neologisme, 2000)BRÍO2 s. n. vioiciune, veselie, ♦ cu ~ = în mod remarcabil, strălucit. (< it., fr.
brio)
brio (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BRÍO s. n. (În
expr.)
Cu brio = cu multă însuflețire. –
It. brio (
fr. brio).
brio (Dicționaru limbii românești, 1939)*brío n. idecl. (it.
brio, de orig. celt.). Căldură, foc, vioicĭune în artă:
a cînta cu brio, ce brio!brio (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)brio n.
Muz. 1. execuțiune vie;
2. fig. vioiciune, foc.