bour (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BÓUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit strămoșul direct al vitelor mari cornute; bou sur (
Bos primigenius).
2. Vechea stemă a Moldovei, închipuind un cap de bour (
1).
3. (
Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc. –
Lat. bubalus.bour (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)boúr (bóuri), s. m. –
1. Taur sălbatic, bou sur. –
2. (
Mold., rar) Bou. –
3. Capăt încovoiat al unui obiect. –
4. Emblemă, stemă, pecete a Moldovei. –
5. (Înv.) Impozit pe vin. –
6. (
Adj.) Se spune despre coarnele îndoite în așa fel încît se unesc la vîrfuri. –
Var. buăr, buor, boar, bo(ho)r, toate
înv. Lat. būbălus (Tiktin,
ZPRh., XII, 221; Pușcariu 214; REW 1351; Candrea-Dens., 172; Philippide, II, 635; DAR);
cf. alb. bualj, v. fr. bugle, sp. bubalo. Lat. bubalus se alterase deja,
cf. bobulum „bestia silvatica, habet cornibus magnis” (Silos 58). Este de ademenea posibil să fi existat o confuzie cu
lat. bubulus „tăuraș”, ceea ce ar fi ușurat confuzia ulterioară între cele două animale,
bou și
bour, prin intermediul unei singure denumiri. Cipariu,
Arhiv., consideră că
bour este reprezentant al
lat. bos urus. Der. boura, vb. (a îndrepta, a înălța, a ridica);
bourean, s. m. (bou; nume propriu de bou), pe care Candrea-Dens.,169, îl derivă de la
bou; cf. opinia contrară a lui Pascu,
Beiträge, 16;
bourel, s. m. (bour tînăr; melc; animal, Lucanus cervus; pasăre, aurel; instrument muzical popular);
bourel, adj. (ascuțit, cu vîrf);
bouresc, adj. (de bour);
bouri, vb. (a ridica, a îndrepta);
bourie, s. f. (grajd de boi);
bouriu, adj. (ascuțit, cu vîrf). Trebuie adăugat probabil aici
bur, care apare numai în expresia destul de rară,
bou bur „bou bălan”. După Diculescu,
Dacor., IV, 398 (
cf. REW 1416) ar fi vorba de
lat. burrus. Dar ar putea fi și una din diferitele formule de reducere a lui
bour, cf. buăr, boor ›
bor. Această reducere, care ar fi normală (
cf. nour ›
nor), s-a oprit probabil întrucît cuvîntul a ieșit mai mult sau mai puțin din uz, o dată dispărut animalul (
cf. Candrea-Dens., 172; după Graur,
BL, III, 53, conservarea lui
ou se datorează influenței lui
r).
bour (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)BÓUR (
lat. bubalus)
s. m. 1. Specie de bovid sălbatic dispărut, socotit strămoșul vitelor mari cornute; bou sur (
Bos primigenius). Ultimele exemplare au existat pînă în
sec. 17 în România, Polonia și N Rusiei.
2. Vechea stemă a Moldovei, reprezentînd un cap de bour (
1).
3. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau vitele, răufăcătorii etc.
bour (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)BOUR, deal în N
Pod. Sucevei, limitat de Siret (la V) și de Șaua Bucecii (la S).
Alt. max.: 477
m. Alcătuit din argile și gresii. Zăcăminte de turbă (Dersca). Păduri de gorun.
bour (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BÓUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit ca strămoșul direct al vitelor mari cornute de la noi
(Bos primigenius). ♦ (
Înv.) Vechea stemă a Moldovei închipuind un cap de bour
(1). 2. (
Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc. –
Lat. bubalus.bour (Dicționaru limbii românești, 1939)bóur m. (lat.
búbalus, bivol, de unde s’a făcut
*bualu, *buaru, apoĭ
buar, buor, boor și
bor, ĭar azĭ
bour, ca
nour și
nor din
núbilum. V.
bivol 1). 1) Un fel de boŭ sălbatic (
bos urus) care trăĭa în mare număr pin codriĭ din centru Europeĭ și pin Moldova. Ultimu a fost omorît la 1627 în Polonia. Romaniĭ, după Germanĭ, îl numeaŭ
urus, ĭar Cezar (B. G. VI, 28) zice că pe timpu luĭ eraŭ mulți bourĭ în codru care se întindea din Bavaria pînă în Dacia (
Hercynia silva). Adeseorĭ a fost confundat cu zimbru (care trăĭa și el pe la noi). Marca Moldoveĭ și a Mecklemburguluĭ era un cap de bour. 2.) Danga (pe care era gravat un cap de bour) cu care se însemnaŭ vitele, criminaliĭ stîlpiĭ și copaciĭ de hotar. 3.) Copac lăsat ca semn de hotar într’o pădure. 4) Bir pe vin (pin însemnarea butoaielor cu dangaŭa cu capu de bour). 5) Trans. (
bor). Melc (pin aluz. la coarne). Adj.
Vechĭ. (Dos. Nec.).
Coarne boure, coarne curbe și marĭ (de ex., ca cele de cerb).
bour (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)boúr, -i, s.m. – Taur sălbatic. Animal legendar vânat de voievodul maramureșean Dragoș: „Căci umblând păstorii de la Ardel, ce se chiamă Maramureș, în munți cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour, și după multă goană ce au gonit prin munți, cu dulăi, o au scos-o la șesu apei Moldovei…” (Ureche, Letopisețul Țării Moldovei); „Pus-au în pecetea domniei țării cap de bouri, ce se vede până azi” (Neculae Costin). – Lat. bubalus.
bour (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bóur s. m.,
pl. bóuribour (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bour m. Mold.
1. soiu de bou negru cu o vargă albă pe spinare; odinioară în pădurile din Carpați, azi numai în codrii din Lituania, numit în Muntenia
zimbru (Bos urus): bouri ’nalți cu steme ’n frunte EM.;
2. pajerea Domnilor Moldovei (adică un cap de bou):
pe d’asupra-i steagul cu bour AL.;
3. semn (primitiv un bour) cu care se înfiera în vechime făcătorii de rele și apoi vitele:
cum se cunosc boii din cireadă și caii din herghelie de pe bourul lor NEGR.:
4. partea dinainte ce este ridicată dela talpa săniei (cea dinapoi se cheamă
călcâiu); 5. botul luntrei. [Vechiu-rom.
buăr = lat. BUBALUS].
bour (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BÓUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit strămoșul direct al vitelor mari cornute; bou sur
(Bos primigenius). 2. Vechea stemă a Moldovei, reprezentând un cap de bour (1).
3. (
Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau vitele, pietrele de hotar, răufăcătorii etc. —
Lat. bubalus.