boncăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BONCĂÍ, pers. 3
boncăiește, vb. IV.
Refl. și
intranz. A boncălui. –
Cf. scr. bukati.boncăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)boncăí (boncăiésc, boncăít), vb. – A mugi, a scoate răgete. –
Var. boncăni, boncălui, buncăi. Sl. bąkati, *
bąkaliti, forme a căror existență se verifică prin
sb.,
slov.
bukati, ceh. boukati, sb. buknuti „a mugi”,
sb. bukalište „loc unde mugesc boii”,
sb. bukanje „muget”. –
Der. boncă(lu)itură, s. f. (răget). Prin contaminarea acestor cuvinte cu
der. de la
boc, de tipul
bocăni „a lovi”, s-au format cuvintele
bontăni, vb. (
Mold. și
Bucov., a lovi, a izbi);
bontănitură, s. f. (lovitură, izbitură).
boncăi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BONCĂÍ, pers. 3
boncăiește, vb. IV.
Refl. și
intranz. A boncălui. –
Comp. sb. bukati.boncăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)boncăí (a ~) (rar)
vb.,
ind. prez. 3
sg. boncăiéște/bóncăie, imperf. 3
sg. boncăiá; conj. prez. 3
să boncăiáscă/să bóncăieboncăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BONCĂÍ, pers. 3
boncăiește, vb. IV.
Refl. și
intranz. (Rar) A boncălui. [
Prez. ind. pers. 3 și:
bóncăie] —
Cf. sb. bukati.boncăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)bóncăĭ și
-ĭésc (mă) v. refl. (imit. înrudit cu vsl.
bókati, bukati, ceh.
bunkati, a mugi, rut.
bomkati, a bîzîi, ung.
bongani, böngeni, bungani, a zbîrnîi. V.
boncălăĭesc, bondar, honcaĭ, buhă ș.a.).
Sud. Scîncesc, plîng mult (ca copiiĭ). – Și intr.:
copiiĭ boncăĭe.