boncălui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BONCĂLUÍ, pers. 3
boncăluiește, vb. IV.
Refl. și
intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. –
Et. nec.boncălui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BONCĂLUÍ, boncăluiesc, vb. IV.
Refl. și
intranz. A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi (în timpul împerecherii).
boncălui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)boncăluí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
sg. boncăluiéște, imperf. 3
sg. boncăluiá; conj. prez. 3
să boncăluiáscăboncălui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BONCĂLUÍ, pers. 3
boncăluiește, vb. IV.
Refl. și
intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. —
Et. nec.boncăluì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)boncă(lu)ì v. Mold.
1. a rage:
cerbul venia boncăluind CR.;
2. a scânci (de copii). [Ceh. BUNKATI, a mormăi].