bir - explicat in DEX

bir (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BIR, biruri, s. n. 1. Impozitul principal perceput în statele feudale românești de la țărani și meșteșugari; p. gener. (pop.) impozit. ◊ Expr. A da bir cu fugiții = a dispărea, a fugi (în mod laș) dintr-un loc. 2. (Înv.) Tribut. – Din magh. bér.

bir (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
bir (bíruri), s. n. – 1. Tribut. – 2. Impozit, dare. Tc. birr „dar” (Moldovan 423); cf. bg., sb., cr., slov. bir „impozit”, mag. bér „salariu, leafă”. În general, se admite etimonul mag. (Cihac, II, 482; DAR; Gáldi, Dict., 85); însă în mag. este împrumut și sensul nu coincide. După Miklosich (Slaw. Elem., 14; Fremdw., 78; Lexicon, 22) cuvîntul rom. provine din sl. birŭ; dar Berneker 57 recunoaște că sl. nu provine din mag. și, prin urmare, nu poate proveni decît din tc. sau din rom. Confuzia între „dar” și „impozit” este foarte curentă în uzul tc., cf. adet. Der. birar, s. m. (strîngător de biruri); birărie, s. f. (înv., impozit pe comerț); birnic, s. m. (care plătește bir, contribuabil). Cf. birșag.

bir (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BIR, biruri, s. n. (Înv. și arh.) 1. Dare, impozit. ◊ (Astăzi în expr.) A da bir cu fugiții = a dispărea, a fugi dintr-un loc. 2. Tribut. – Magh. bér.

bir (Dicționaru limbii românești, 1939)
bir n., pl. urĭ (ung. bér, simbrie, chirie, de unde și bg. sîrb. bir, rut. byr). Tribut. (Vechĭ). Impozit, contribuțiune: a plăti biru. A da bir cu fugițiĭ, a fugi de unde trebuĭa să rămîĭ. Un fel de horă oltenească și melodia eĭ. (Izv. Sept. 1923, 17).

bir (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bir s. n., pl. bíruri

bir (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bir n. 1. dare personală către Stat (plătită odinioară numai de țărani): sunt sătul de biruri grele AL.; biru-i greu, numele unei hore; 2. tributul ce țările române plătiau odată Porții (v. haraciu). [Ung. BÉR, chirie].

bir (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BIR, biruri, s. n. (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova) 1. Dare percepută în bani de către domnie de la țărani și meșteșugari; p. gener. (pop.) impozit. ◊ Expr. A da bir cu fugiții = a dispărea, a fugi (în mod laș) dintr-un loc. 2. (Înv.) Tribut. — Din magh. bér.