binișliu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BINIȘLÍU, binșlii, s. m. (
Înv.) Persoană care purta biniș;
p. ext. curtean. – Din
tc. binișli.binișliu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BINIȘLÍU, binșlii, s. m. (
Înv.) Persoană care purta biniș; curtean. –
Tc. binișli.binișliu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)binișlíu (
înv.)
s. m.,
art. binișlíul; pl. binișlíi, art. binișlíii (-li-ii)binișliu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)binișliu m. purtător de biniș, curtean:
Doamna cu boierii cei mari și binișlii săi FIL. [Turc. BINIȘLY].
binișliu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BINIȘLÍU, binișlii, s. m. (
Înv.) Persoană care purta biniș;
p. ext. curtean. — Din
tc. binișlı.binișliŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)binișlíŭ m. (turc.
binišli).
Vechĭ. Purtător de biniș, boĭer, curtean.