biniș - explicat in DEX

biniș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BINÍȘ, binișuri, s. n. Haină boierească lungă de ceremonie, cu mânecile largi și despicate, strânsă pe bust și largă în poale, căptușită cu blană și devenită cu timpul îmbrăcăminte a vechilor lăutari. [Var.: (înv. și reg.) beníș s. n.] – Din tc. biniș.

biniș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
biníș (biníșuri), s. n. – 1. (Înv.) Cavalcadă. – 2. Pelerină orientală, care la început se punea pentru a călări. – Var. beniș. Tc. biniș „cavalcadă” (Șeineanu, II, 52; Lokotsch 308); cf. bg. binišŭ. Cuvînt importat în sec. XVIII, azi înv. Der. săi sînt împrumuturi directe: binigiu, s. m. (rîndaș care se îngrijește de caii nărăvași), din tc. binici, cf. ngr. μπινιτζής, sb. bineğije; binișliu, s. m. (curtean), din tc. binișli.

biniș (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BINÍȘ, binișuri, s. n. (Înv.) Haină boierească de solemnitate, lungă și cu blană pe margini. [Var.: (înv. și reg.) beníș s. n.] – Tc. biniș.

biniș (Dicționaru limbii românești, 1939)
biníș și (Mold.) beníș n. pl. urĭ (turc. biniš, beniš, călărie, cavalcadă). Vechĭ. Un fel de manta cu mînicile despicate pe care o purtaŭ la început boieriĭ și cucoanele la alaiurĭ și cavalcade, iar maĭ pe urmă haĭduciĭ și lăutariĭ.

biniș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
biníș (înv.) s. n., pl. biníșuri

biniș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
biniș n. V. beniș: îmbrăcat cu biniș de postav albastru deschis FIL.

biniș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BINÍȘ, binișuri, s. n. (Înv.) Haină boierească lungă de ceremonie, cu mânecile largi și despicate, strânsă pe bust și largă în poale, căptușită cu blană și devenită cu timpul îmbrăcăminte a vechilor lăutari. [Var.: (înv. și reg.) beníș s. n.] — Din tc. biniș.