binefăcător - explicat in DEX

binefăcător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care face bine, care folosește. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Bine + făcător (după fr. bienfaiteur și bienfaisant).

binefăcător (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care pricinuiește mult bine; bun, folositor. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Din bine¹ + făcător.

binefăcător (Dicționaru limbii românești, 1939)
*binefăcătór, -oáre adj. (după lat. benefactor și fr. bienfaiteur). Care face bine, care ajută. Folositor: medicament binefăcător.

binefăcător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
binefăcătór adj. m., s. m., pl. binefăcătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. binefăcătoáre

binefăcător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
binefăcător a. și m. 1. cel ce face un bine; 2. folositor: efectele binefăcătoare ale medicamentului; 3. cui place a face binele.

binefăcător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care face bine, care folosește. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. — Bine + făcător (după fr. bienfaiteur și bienfaisant).