biet (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BIET, BIÁTĂ, bieți, biete, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plâns; sărman. ♦ (Despre morți) Regretat.
2. Vrednic de dispreț; fără însemnătate, fără valoare. –
Cf. sl. bĕdinŭ.biet (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)biét (biátă), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul
sp. el pobre hombre, față de
el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*
omul biet), decît în apoziție (
omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (
femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați:
bietul tata, bietul frate-meu (
cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el
lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz,
bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (
cf. și
săracul Petre). Fonetismul lui
vetus ›
biet este normal;
cf. și
it. vieto „trecut, vechi”.
Ex. it. arată că
acuz. lui
vĕtĕrem fusese abandonat încă din
lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul.
decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de
sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la
lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu,
Hlr., 90;
cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la
lat. biliatus (Giuglea,
Dacor., III, 765-7;
cf. REW 9645). Din
rom. provine
săs. bdjetisch.biet (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BIET, BIÁTĂ, bieți, -te, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plâns. ♦ (Despre morți) Regretat, răposat.
2. Vrednic de dispreț; neînsemnat, mizerabil. –
Comp. v. sl. bĕdinŭ.biet (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)biet adj. m.,
pl. bieți; f. biátă, pl. biétebiet (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)biet a.
1. în stare de plâns, care îți însuflă milă:
bietul om! bietele flori ! 2. în stare proastă, mic și neînsemnat:
un biet scriitoraș. [Lat. VIETUS, vestejit, sfrijit, gârbovit]. ║ adv. sărman:
el, biet, nu știa unde să meargă ISP.
biet (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BIÉT, BIÁTĂ, bieți, -te, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plâns; sărman. ♦ (Despre morți) Regretat.
2. Vrednic de dispreț; fără însemnătate, fără valoare. —
Cf. sl. bĕdĭnŭ.bĭet (Dicționaru limbii românești, 1939)bĭet, bĭátă adj. pl.
bĭete (vsl.
bĭedinŭ, nevoiaș; rus.
bĭednyĭ). Sărac, nenorocit orĭ slab și simpatic:
un bĭet om, o bĭată femee, niște bĭete florĭ usacate. Neînsemnat, mic, prost:
un bĭet scriitor, o bĭată carte. – În Munt. și invariabil:
ĭa nu știa bĭet unde să meargă (Isp.).