bibic - explicat in DEX

bibic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BIBÍC¹, bibici, s. m. (Ornit.) Nagâț. – Din magh. bibic.

bibic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BIBÍC² -Ă, bibici, -ce, s. m. și f. (Fam.) Termen de dezmierdare adresat unei persoane iubite; bibiloi. – Cf. bibi.

bibic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
bibíc (bibíci), s. m. – (Trans.) Nagîț. Mag. bibic (Cihac, II, 512).

bibic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
bibíc (bibíci), s. m. – Iubit. Var. (înv.) bibi. Fr. bibi. Cuvînt fam., ca și der. bibică, s. f. (iubită).

bibic (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BIBÍC¹, bibici, s. m. (Ornit.) Nagâț. – Magh. bibic.

bibic (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BIBÍC² -Ă, bibici, -e, s. m. și f. (Fam.) Termen de dezmierdare adresat unei persoane iubite. – Fr. bibi.

bibic (Dicționaru limbii românești, 1939)
*bibíc, -ă s. (fr. bibi, a.î.). Fam. Termen de alintătură unui copil, unei fete. V. gigea.

bibic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bibíc¹ (pasăre) s. m., pl. bibíci

bibic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bibíc² (persoană) (înv., fam.) s. m., pl. bibíci

bibic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bibic m. 1. Tr. nagâț; 2. fam. drăguț: iată-le’s bibici hazlie AL. [Termen de origină copilărească].