beucă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BEÚCĂ, beuci, s. f. Văgăună, scobitură neregulată săpată de ape; loc prăpăstios. [
Pr.:
be-u-]
beucă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)beúcă (béuci), s. f. – Rîpă, prăpastie. –
Var. băucă. Origine necunoscută. Nu este deloc probabilă
der. propusă de Diculescu 182, din
v. germ. biugo. Este cuvînt de circulație restrînsă.
beŭcă (Dicționaru limbii românești, 1939)béŭcă f., pl.
ĭ (cp. cu vgerm.
binge, ngerm.
beuge, adîncătură, cotitură).
Olt. Văgăună:
bezna din beŭcile pădurilor, într’o beŭcă era culcușul lupuluĭ (N. Pl. Ceaur 11 și 48).
beucă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)béucă (beu-) s. f.,
g.-d. art. béucii; pl. beuci