mesteacăn (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mesteácăn (mestéceni), s. m. – Arbore cu scoarța albă (Betula alba).
Lat. mastichinus, din
gr. μαστίχινος (Candrea,
Conv. Lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089; Iordan,
Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu,
Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a fost comparată cu masticul,
gr. μαστίχη. Dificultatea trecerii -
ci- ›
-că-, care s-a explicat printr-o analogie cu
cearcăn și
leagăn, dispare dacă se pornește de la un *
mestecen, după al cărui
pl. mesteceni, s-a reconstituit
sing. actual, prin analogie cu
seamăn, semeni, țeapăn, țepeni etc. Etimoanele
sl. mŭstŭ „must” (Cihac, II, 193), sau
mesteca (Domaschke 78) nu par posibile, ca și originea anterioară
indoeurop. (Lahovary 338).
Der. mestecănaș, s. m. (varietate de mesteacăn, Betula pubescens);
mestecăniș, s. n. (pădure de mesteceni).