mesteacăn (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MESTEÁCĂN, mesteceni, s. m. Arbore cu scoarța albă, cu lemnul alb, gălbui sau roșiatic, cu ramuri flexibile, cu frunze verzi-cenușii și cu flori grupate în amenți
(Betula verrucosa); p. restr. lemnul acestui arbore. ◊
Mesteacăn mic = specie de mesteacăn, arbust înalt până la un metru, care crește în regiunile alpine
(Betula humilis). Mesteacăn pitic = specie de mesteacăn, arbust până la jumătate de metru
(Betula nana). Mesteacăn pufos = specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarța albă sau brună-cenușie cu pete albe; mestecănaș
(Betula pubescens). –
Lat. mastichinus.mesteacăn (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mesteácăn (mestéceni), s. m. – Arbore cu scoarța albă (Betula alba).
Lat. mastichinus, din
gr. μαστίχινος (Candrea,
Conv. Lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089; Iordan,
Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu,
Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a fost comparată cu masticul,
gr. μαστίχη. Dificultatea trecerii -
ci- ›
-că-, care s-a explicat printr-o analogie cu
cearcăn și
leagăn, dispare dacă se pornește de la un *
mestecen, după al cărui
pl. mesteceni, s-a reconstituit
sing. actual, prin analogie cu
seamăn, semeni, țeapăn, țepeni etc. Etimoanele
sl. mŭstŭ „must” (Cihac, II, 193), sau
mesteca (Domaschke 78) nu par posibile, ca și originea anterioară
indoeurop. (Lahovary 338).
Der. mestecănaș, s. m. (varietate de mesteacăn, Betula pubescens);
mestecăniș, s. n. (pădure de mesteceni).
mesteacăn (Dicționaru limbii românești, 1939)mesteácăn n., pl.
ecenĭ (mgr.
mastihinos, de lentisc, d.
mastíhi, mastică, lentisc, sacîz, pin [!] aluz. la mirosu cojiĭ de mesteacăn și a uleĭuluĭ scos din ĭa [!]. Cp. cu
strachină). Un arbore de munte cu coaja albă strălucitoare care se jupoaĭe singură pin unele locurĭ (
betúla):
stînd supt [!] mestecenĭ (Sadov. VR. 1928, 1, 41). – Și
măstác (Bas.). – Din coaja luĭ se scoate, pin destilare, dohotu, un uleĭ care dă peliĭ ruseștĭ mĭrosu eĭ caracteristic. Partea albă a cojiĭ are proprietățĭ amare și astringente.
mesteacăn (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MESTEÁCĂN (
lat. mastichinus)
s. m. Arbore forestier și ornamental din familia betulaceelor, înalt până la 25 m, cu scoarță albă netedă în stadiul tânăr și negricioasă, crăpată la arborii bătrâni, frunze romboidale și flori unisexuate, grupate în amenți (
Betula pendula); fructele samare sunt mici, prevăzute cu două aripioare. Lemnul moale, elastic, putrezește ușor la umezeală; este folosit la furnire și placaje, la fabricarea schiurilor și a paturilor de armă. Scoarța este foarte bogată în tanin. Frunzele, mugurii și scoarța au utilizări în medicina umană și veterinară. ◊
M. pitic = specie de
m. având înălțimea până la un metru (
Betula nana).
mesteacăn (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mesteácăn s. m.,
pl. mestécenimesteacăn (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mesteacăn m. arbore ce crește în pădurile noastre și e însemnat prin albeața coajei sale (
Betula verrucosa). [Tras din
mesteca: în unele locuri, țăranii mestecă în gură mugurii cei dulci ai arborelui].