beriliu - explicat in DEX

beriliu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BERÍLIU s. n. Metal alb, ductil și maleabil, foarte dur, întrebuințat la aliaje și ca dezoxidant; gluciniu. – Din fr. beryllium.

beriliu (Dicționar de neologisme, 1986)
BERÍLIU s.n. Metal alb, ductil, maleabil, foarte dur și ușor, întrebuințat în unele aliaje ușoare și la fabricarea anumitor oțeluri speciale. [Pron. -liu, var. berilium s.n. / < fr. béryllium].

beriliu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
BERÍLIU s. n. metal alb-cenușiu, ductil, maleabil, foarte dur și ușor, în unele aliaje ușoare. (< fr. béryllium)

beriliu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
BERÍLIU (‹ fr. {i}; gr. berrylos „beril”) s. n. Element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9,012, p. t. 1.287ºC, p. f. 2.960ºC); metal alb cenușiu tare, casant, foarte ușor, puțin răspîndit în natură, folosit în aliaje (cărora le conferă rezistență, duritate și stabilitate față de agenții fizico-chimici) și ca moderator sau reflector de neutroni în reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, în 1786.

beriliu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BERÍLIU s. n. Metal alb, ductil și maleabil, foarte dur, întrebuințat la aliaje și ca dezoxidant. [Pr.: -li-u] – Fr. béryllium.

beriliu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
beríliu (element chimic) [liu pron. lyu] s. n., art. beríliul; simb. Be

beriliu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BERÍLIU s. n. Element chimic, metal alb, ductil și maleabil, foarte dur, folosit la aliaje și ca dezoxidant; gluciniu. — Din fr. béryllium.

beriliŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*beríliŭ n. (d. beril). Un corp simplu bi- și trivalent, cu greutatea atomică de 9,1.