bardă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BÁRDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului și, odinioară, ca armă de luptă. ◊
Expr. A da (sau
a zvârli)
cu barda în lună sau
a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit.
Cioplit (
numai)
din bardă (sau
cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din
magh. bárd.bardă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bárdă (bărzi), s. f. –
1. Secure cu tăișul
lat. –
2. Sapă, teslă.
Mag. bárd (Densusianu,
Rom., XXXIII, 275; Șeineanu,
Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Pușcariu,
Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (
v. germ. barta, germ. Bart, v. fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (
cuman. balta, tc. baltak, cf. baltag), fără să se poată distinge cu ușurință proveniența.
Der. din
mag. nu este absolut sigură; poate fi cuvînt importat în
mag., chiar din
rom., după Edelspacher, 9. Apare și în
slov.
barda, rut. barda; ultimul provenind din
rom. (Miklosich,
Wander., 12), ca și
săs. bardë. Der. din
mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon
sl. brady (Miklosich,
Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeași dificultate constînd într-o metateză asemănătoarte cu cea din
blato ›
baltă; tc. barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai curînd de origine
rom. (Candrea,
Elemente, 404; G. Meyer,
Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg,
Romania germ., II, 261, a susținut că
rom. provine direct din
longob. barda. –
Der. bărdaș, s. m. (dulgher);
bárdie, bărdiță, s. f. (sapă);
bărdui, bărdălui, vb. (a tăia, a ciopli),
cf. mag. bárdolni.bardă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BÁRDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăișul lat și coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului, altădată și ca armă de luptă. ◊
Expr. A da (sau
a zvârli)
cu barda în lună = a fi nesocotit.
Cioplit din bardă (sau
cu barda) = (cioplit) grosolan. –
Magh. bárd.bardă (Dicționaru limbii românești, 1939)bárdă f., pl.
barde, bărzĭ și
berzĭ (ung.
bárd, d. vgerm.
barta, ngerm.
barte, ol.
barde, de unde și pol.
barta, rut.
bardu, bg. sîrb.
bradva. V.
halebardă). Secure tîmplărească cu coadă scurtă și tăișu lung.
A azvîrli cu barda’n Dumnezeŭ orĭ în lună, a fi plin de încredere în tine, a fi provocator. (Poate de la un vechĭ obiceĭ de a stăpîni atîta pămînt cît puteaĭ s’aruncĭ cu barda. Cu timpul, ceĭ ce stăpîneaŭ mai mult pămînt pe baza forțeĭ lor se purtaŭ mîndru față de alțiĭ, și de aci zicătoarea. [Cojbuc, ziaru Epoca, 25 Dec. 1897]).
bardă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bárdă s. f.,
g.-d. art. bắrzii; pl. bărzibardă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bardă f. săcure de dulgher cu tăișul lat și coada scurtă. [Ung. BÁRD].
bardă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BÁRDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, folosită mai ales la cioplitul lemnului și, în trecut, ca armă de luptă. ◊
Expr. A da (sau
a zvârli)
cu barda în lună ori
a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit.
Cioplit (numai) din bardă (sau
cu barda) = (cioplit) grosolan. — Din
magh. bárd.