balamut (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BALAMÚT, -Ă, balamuți, -te, adj.,
s. m. și
f. (
Reg.)
1. Adj. (La jocul de cărți) Măsluit.
2. S. m. și
f. Flecar. ♦ Nătâng, prost. – Din rus.
balamut.balamut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)balamút (balamúți), adj. –
1. Înșelător, trișor. –
2. Rablagit, hodorogit.
Pol.,
rut.,
ceh.,
rus. balamut (Miklosich,
Slaw. Elem., 14; Cihac; DAR). Înv., aproape ieșit din uz.
balamut (Dicționar de argou al limbii române, 2007)balamut, balamuți, s. m. om naiv / ușor de păcălit; victimă predilectă a unui hoț
balamut (Dicționaru limbii românești, 1939)balamút, -ă s. și adj. (rut. pol.
balamut, înșelător, palavragiŭ, fanfaron. V.
bălăcesc).
Vechĭ. Înșelător, șarlatan.
Azĭ. Munt. Om care vorbește încurcat, bîlbîit, tont, prost (Cp. cu
bădăran).
Mold. Măsluit (vorbind de cărțile de joc). V.
șuler.balamut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)balamút (
înv.,
pop.)
adj. m.,
s. m.,
pl. balamúți; adj. f.,
s. f. balamútă, pl. balamúte