bacalaureat - explicat in DEX

bacalaureat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BACALAUREÁT, -Ă, bacalaureați, -te, subst. 1. S. n. Examen general pentru absolvenții liceului, a cărui promovare dă dreptul la înscrierea într-o instituție de învățământ superior. ◊ Titlu obținut în urma acestui examen. 2. S. m. și f. Persoană care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at] – Din fr. baccalauréat.

bacalaureat (Marele dicționar de neologisme, 2000)
BACALAUREÁT, -Ă I. s. n. examen de absolvire a liceului, care urmărește să verifice dacă absolventul a atins nivelul adecvat de cultură generală și de maturitate intelectuală; titlul obținut; bac³ (2). II. s. m. f. posesor al unui asemenea titlu. (<fr. baccalauréat, lat. baccalaureatus)

bacalaureat (Dicționar de neologisme, 1986)
BACALAUREÁT s.n. Examen general cu care se încheie cursurile liceului și după care este permisă intrarea la o facultate; titlu obținut de absolventul unui astfel de examen. // s.m. și f. Absolvent care a trecut examenul de bacalaureat. [Pron. -la-u-re-at, pl. -te. / < fr. baccalauréat].

bacalaureat (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BACALAUREÁT¹ s. n. (În vechea organizare a învățământului) Examen general pe care îl treceau absolvenții liceului. ♦ Titlu obținut în urma acestui examen. [Pr.: -la-u-re-at] – Fr. baccalauréat (lat. lit. baccalaureatus).

bacalaureat (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BACALAUREÁT², -Ă, bacalaureați, -te, s. m. și f. (În trecut) Persoană care a trecut examenul de bacalaureat. [Pr.: -la-u-re-at] – Fr. baccalauréat (lat. lit. baccalaureatus).

bacalaureat (Dicționaru limbii românești, 1939)
*bacalaureát, -ă s. (fr. baccalauréat, d. mlat. baccalaureatus, care vine d. baccaláureus, ĭar aceasta e o traducere arbitrară după fr. bachelier, flăcăŭ, și n’are nici o legătură cu lat. baca, bacă, și laurus, dafin). Acela care a trecut un examin general de liceŭ. S.n., pl. e. Examinu pe care-l trece un bacalaureat: a da, a trece, a lua bacalaureatu. – În România, acest examin a fost desființat de ministru liberal Haret în 1899 și reînființat de ministru liberal Angelescu la 1925. – Vulg. bacaloriat.

bacalaureat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bacalaureát¹ (persoană) (-la-u-re-at) s. m., pl. bacalaureáți

bacalaureat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bacalaureát² (examen) (-la-u-re-at) s. n., pl. bacalaureáte

bacalaureat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bacalaureat n. întâiul grad universitar după terminarea studiilor liceale. ║ m. cel ce a trecut examenul de bacalaureat.

bacalaureat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BACALAUREÁT, -Ă, bacalaureați, -te, s. n., s. m. și f., 1. S. n. Examen de absolvire a liceului. ♦ Titlu obținut în urma acestui examen. 2. S. m. și f. Persoană care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at) — Din fr. baccalauréat.