autoritate (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AUTORITÁTE, autorități, s. f. 1. Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare.
2. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat.
3. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [
Pr.:
a-u-] – Din
fr. autorité, lat. au[c]
toritas, -atis.autoritate (Dicționar de neologisme, 1986)AUTORITÁTE s.f. 1. Putere sau drept de comandă, de a porunci, de a fi ascultat.
2. Putere politică sau administrativă într-un stat; cârmuire; organ al puterii de stat. ♦ Reprezentant al puterii de stat.
3. Influență, ascendent, ascendență, prestigiu (prin merite sau calități personale); persoană care se bucură de această influență, de acest prestigiu. [Pron.
a-u-. / cf. fr.
autorité, it.
autorità, lat.
auctoritas].
autoritate (Marele dicționar de neologisme, 2000)AUTORITÁTE s. f. 1. putere, drept de a comanda, de a da dispoziții, de a impune ascultare. 2. organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții. ◊ reprezentant al acestei puteri. 3. influență, ascendent, prestigiu. ◊ cel care se bucură de această influență, de acest prestigiu; somitate. (< fr.
autorité, lat.
auctoritas)
autoritate (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AUTORITÁTE, (2, 4) autorități, s. f. 1. Drept, putere de a comanda, de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare.
2. Putere politică sau administrativă într-un stat; cârmuire; instituție, organ al puterii de stat. ♦ (
Concr.) Reprezentant al puterii de stat.
3. Prestigiu; trecere, vază, considerație.
4. Persoană care se impune prin prestigiul sau cunoștințele sale. [
Pr.:
a-u-] –
Fr. autorité (
lat. lit. au[c]
toritas, -atis).
autoritate (Dicționaru limbii românești, 1939)*autoritáte f. (fr.
autorité, d. lat.
auctóritas, -átis). Putere legitimă căreĭa trebuĭe să i te supui:
autoritatea legilor, a părinților. Administrațiune publică, guvern:
reprezentant al autoritățiĭ. Autoritățile civile și militare, funcționariĭ civilĭ și militarĭ.
Fig. Putere morală, considerațiune:
se bucură de mare autoritate. Opiniunea unuĭ scriitor serios:
autoritatea lui Platone. Scriitoru serios însuși:
Platone e o autoritate. A face autoritate, a-țĭ impune părerea într´o știință.
autoritate (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)autoritáte (a-u-) s. f.,
g.-d. art. autoritắții; (instituții, persoane)
pl. autoritắțiautoritate (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)autoritate f.
1. puterea sau dreptul de a comanda:
autoritatea părinților; 2. administrațiune publică, guvern:
reprezentant al autorității; autoritățile civile și
militare, magistrații, funcționarii și ofițerii superiori învestiți cu autoritate;
3. fig. influență morală, considerațiune:
ei se bucură de o mare autoritate; 4. autor cu greutate, persoană de încredere:
e o autoritate; 5. sentimentul unui autor:
autoritatea lui Cicerone.autoritate (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AUTORITÁTE, autorități, s. f. 1. Influență general acceptată a unei persoane, a unei organizații sau a unei instituții în diferite sfere ale vieții sociale.
2. (
Jur.) Putere, drept de a emite dispoziții, de a impune ascultare.
3. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat.
4. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [
Pr.:
a-u-] — Din
fr. autorité, lat. auctoritas, -atis.