artificiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARTIFÍCIU, artificii, s. n. 1. Procedeu (ingenios) folosit spre a împodobi sau a modifica realitatea; podoabă (inutilă). ◊
Artificiu de calcul = procedeu prin care se ajunge la rezolvarea unui calcul pe o cale mai scurtă și mai ingenioasă decât calea obișnuită.
2. (Mai ales la
pl.) Amestec de substanțe chimice (colorate) și de carburanți, folosit la semnalizări luminoase, în scop decorativ etc. ♦ Sârmă scurtă în vârful căreia se află amestecul de mai sus și care, aprins, arde cu o flacără decorativă vie, aruncând mici scântei. – Din
fr. artifice, lat. artificium.artificiu (Dicționar de neologisme, 1986)ARTIFÍCIU s.n. 1. Mijloc prin care se urmărește să se schimbe realitatea în mod nefiresc; meșteșug, abilitate, procedeu meșteșugit. ◊
Artificiu de calcul = procedeu prin care se ajunge la rezultatul unui calcul pe o cale mai scurtă.
2. (
La pl.) Compoziție de materii ușor inflamabile, care prin aprindere produc efecte luminescente variate. [Pron.
-ciu. / < it.
artificio, lat.
artificium <
ars – artă,
facere – a face, cf. fr.
artifice].
artificiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)ARTIFÍCIU s. n. 1. mijloc prin care se urmărește să se schimbe realitatea în mod nefiresc; meșteșug, abilitate. ♦ ~ de calcul = procedeu prin care se ajunge la rezultatul unui calcul pe o cale mai scurtă. 2. (pl.) amestec de materii ușor inflamabile, care produc efecte de lumină și culori. (< lat.
artificium, după fr.
artifice)
artificiu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARTIFÍCIU, artificii, s. n. 1. Procedeu ingenios folosit spre a împodobi sau a modifica realitatea; podoabă (inutilă). ◊
Artificiu de calcul = procedeu prin care se ajunge la rezultatul unui calcul pe o cale mai scurtă decât cea obișnuită.
2. (La
pl.) Compoziție de materii inflamabile care, aruncate în aer, iau foc ușor, producând efecte variate de lumină și culori. ♦ Sârmă scurtă, pe jumătate înfășurată într-un preparat chimic inflamabil care, aprins, aruncă mici scântei. –
Fr. artifice (
lat. lit. artificium).
artificiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)artifíciu [
ciu pron. cyu]
s. n.,
art. artifíciul; pl. artifícii, art. artifíciile (-ci-i-)artificiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)artificiu n.
1. viclenie, înșelăciune:
artificiul argumentării; 2. foc de artificiu, compozițiuni de materii inflamabile, producând flăcări de diferite colori.
artificiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARTIFÍCIU, artificii, s. n. 1. Procedeu (ingenios) folosit spre a împodobi sau a modifica realitatea; podoabă (inutilă). ◊
Artificiu de calcul = procedeu prin care se ajunge la rezolvarea unui calcul pe o cale mai scurtă și mai ingenioasă decât calea obișnuită.
2. (Mai ales la
pl.) Amestec de substanțe chimice (colorate) și de carburanți, folosit la semnalizări luminoase, în scop decorativ etc. ♦ Sârmă scurtă în vârful căreia se află amestecul de mai sus și care, aprins, arde cu o flacără decorativă vie, aruncând mici scântei. — Din
fr. artifice, lat. artificium.artificiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*artifíciŭ n. (lat.
artificium, d.
ars, ártis, artă, și
facere, a face; fr.
artifice). Artă, meșteșug, înșelăciune:
fără nicĭ un artificiŭ, a umbla cu artificiĭ. Substanțe inflamabile combinate care se aprind noaptea și se înalță în aer p. a produce efecte de lumină saŭ cu semnale de războĭ.
Fig. Foc de artificiĭ, manopere pompoase p. a înșela. – Vulg.
artifiție f. (probabil de la Rușĭ).