armonic - explicat in DEX

armonic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ARMÓNIC, -Ă, armonici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Bazat pe principiile armoniei¹. 2. S. f. (Fiz.) Vibrație care însoțește vibrația fundamentală de același tip și care se produce cu o frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței vibrației fundamentale. – Din fr. harmonique, lat. harmonicus.

armonic (Dicționar de neologisme, 1986)
ARMÓNIC, -Ă adj. Armonios. // s.f.pl. Sunete accesorii a căror frecvență reprezintă un multiplu al numărului de vibrații pe secundă ale sunetului fundamental. [Cf. it. armonico, fr. harmonique, lat. harmonicus].

armonic (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ARMÓNIC, -Ă adj. bazat pe principiile armoniei; armonios. ♦ sunete če (și s. f.) = sunete de diferite înălțimi, a căror frecvență reprezintă un multiplu întreg al unei frecvențe fundamentale; oscilație ~ă = oscilație a unei mărimi care variază periodic după anumite legi; (mat.) diviziune ~ă = ansamblu de patru puncte coliniare, din care două împart segmentul celorlalte două în același raport. (< fr. harmonique, lat. harmonicus, gr. harmonikos)

armonic (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ARMÓNIC, -Ă, armonici, -e, adj. Bazat pe principiile armoniei; armonios. ♦ (Substantivat, f. pl.) Sunete care însoțesc sunetul fundamental, dându-i un anumit timbru. – Fr. harmonique (lat. lit. harmonicus).

armonic (Dicționaru limbii românești, 1939)
*armónic, -ă adj. (vgr. armonikós). Muz. Plin de armonie: sunete armonice. Adv. În mod armonic.

armonic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ARMÓNIC, -Ă, armonici, -ce, adj. 1. Bazat pe principiile armoniei¹. – Din fr. harmonique, lat. harmonicus.

armonic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
armónic adj. m., pl. armónici; f. armónică, pl. armónice

armonic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
armonic a. 1. ce ține de armonie; 2. fig. unde toate părțile concură la acelaș scop sau efect: un tot armonic.

armonic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ARMÓNIC, -Ă, armonici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Bazat pe principiile armoniei¹. 2. S. f. (Fiz.) Vibrație care însoțește vibrația fundamentală de același tip și care se produce cu o frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței vibrației fun­damentale. — Din fr. harmonique, lat. harmonicus.