arcuitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARCUITÚRĂ, arcuituri, s. f. Parte a unui obiect (încovoiat) în formă de arc. [
Pr.:
-cu-i-] –
Arcui +
suf. -tură.arcuitură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARCUITÚRĂ, arcuituri, s. f. Parte a unui obiect încovoiat în formă de arc. – Din
arcui +
suf. -(i)tură.arcuitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!arcuitúră (-cu-i-) s. f.,
g.-d. art. arcuitúrii; pl. arcuitúriarcuitură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARCUITÚRĂ, arcuituri, s. f. Parte a unui obiect (încovoiat) în formă de arc. [
Pr.:
-cu-i-] —
Arcui +
suf. -tură.