amiant (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AMIÁNT s. n. v. amiantă.amiant (Dicționar de neologisme, 1986)AMIÁNT s.n. Varietate de azbest întrebuințată ca material filtrant și ignifug. [Pron.
-mi-ant, var.
amiantă s.f. / < fr.
amiante, cf. gr.
amiantos – incoruptibil].
amiant (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amiánt (rar)
(-mi-ant) s. n.
amiant (Dicționaru limbii românești, 1939)*amiánt n., pl.
e și
urĭ (vgr.
amiantor, nespurcat, d.
miatno, spure. V.
miazmă). Silicat duplu de calce și de magnezie [!], varietate de azbest filamentos și incombustibil. – Ceĭ vechĭ credeaŭ că amiantu e un fel de [?] în care nu arde; îl scărmănaŭ, îl torceaŭ și-șĭ făceau fețe de masă și șervete care se aruncaŭ în foc cînd se murdăreaŭ, și ast-fel se albeaŭ maĭ mult de cît pin [!] spălare. În pînză de amiant se ardeaŭ morțiĭ iluștri, a căror cenușă nu trebuĭa să se amestece cu a ruguluĭ. Din amiant se fac astăzĭ fitilurĭ care ard în uleĭ fără să se consume și hîrtie prețioasă (fiind-că nu arde). S' a uzitat la făcut tunicĭ de pompierĭ.
amiant (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)amiant n. silicat dublu de calce și de magnezie, filamentos și incombustibil. Cei vechi înfășurau cadavrele, înainte de a le arde, într’un giulgiu de amiant spre a le păstra cenușa.
amiant (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AMIÁNT s. n. (Rar) Varietate de azbest, cu numeroase utilizări în tehnică. [
Pr.:
-mi-ant. — Var.
amiántă s. f.] — Din
fr. amiante.