amenințător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AMENINȚĂTÓR, -OÁRE, amenințători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care amenință, care sperie, care îngrozește. –
Amenința +
suf. -ător.amenințător (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMENINȚĂTÓR, -OÁRE, amenințători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care amenință; care sperie, care îngrozește. – Din
amenința +
suf. -(ă)tor.amenințător (Dicționaru limbii românești, 1939)amenințătór, -oáre adj. Care amenință. V.
iminent și
cominatoriŭ.amenințător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amenințătór adj. m.,
pl. amenințătóri; f. sg. și
pl. amenințătoáreamenințător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)amenințător a. care amenință.
amenințător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AMENINȚĂTÓR, -OÁRE, amenințători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care amenință, care sperie, care îngrozește. —
Amenința +
suf. -ător.