alămar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALĂMÁR, alămari, s. m. Meseriaș care lucrează obiecte de alamă (
1). ♦ Negustor de alămuri. –
Alamă +
suf. -ar.alămar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALĂMÁR, alămari, s. m. Persoană care lucrează sau vinde obiecte de alamă. – Din
alamă +
suf. -ar.alămar (Dicționaru limbii românești, 1939)alămár m. (d.
alama). Care lucrează orĭ vinde lucrurĭ de alamă.
alămar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)alămár s. m.,
pl. alămárialămar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)alămar m. cel ce face sau vinde alămuri.
alămar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALĂMÁR, alămari, s. m. Meseriaș care lucrează obiecte de alamă (
1). ♦ Negustor de alămuri. —
Alamă +
suf. -ar.