al (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)AL, simbol chimic pentru
aluminiu.al (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic)
Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”)
Clasa a zecea. –
Lat. illum, illam.al (Marele dicționar de neologisme, 2000)-ÁL suf. „calitate”. (< fr.
-al)
al (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)AL-’AZIZIYAH, oraș în NV Libiei, la S de Tripoli; 34,1 mii
loc. (1973). Locul unde s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură pe glob (58ºC la umbră) la 13 sept. 1922.
al (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic)
Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe (CREANGĂ).
2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”)
Clasa a zecea. –
Lat. illum, illam.al (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic)
Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”)
Clasa a zecea. —
Lat. illum, illam.al (Dicționaru limbii românești, 1939)al art. m. care arată gen.:
al meŭ, al lor, al unuĭa, al omuluĭ; art. m. la nom. numeralelor ordinale:
al doilea, și' n expresiunea
alde. V.
alde.al (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)al (
f. a, pl. ai, ale),
art. –
1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. –
2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de
gen. (uzul impune:
fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracție de
art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al
pron. pop. –
4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”:
ai Galeongiului (Iorga),
fiii Galeongiu. A dat naștere la numeroase patronime, mai ales în
Bucov.:
Asiminei „fiul Siminei”. –
5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”:
după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu).
Lat. ille, illa, prin faza intermediară
el, ea, care este
pron. pers. (Pușcariu 53; DAR; D. Găzdaru,
Descendenții demonstrativului latin ille în limba română, Iași, 1929).
al (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)al adj. și
pron. –
1. Acela, cel (care):
vrăjitorul ăla (Eliade);
una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). –
2. Cel (
art. caracteristic al superlativului relativ:
a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este
fam. și se preferă
cel). –
3. Antepus, substituie uneori
art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă:
unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). –
4. (
S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este
m.) sau obiect (cînd este
f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu:
numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). –
5. (
Vulg.; în
Munt.) A (se) ăla,
vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦
Decl. ca
adj. antepus:
ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca
adj. postpus și ca
pron. primește un
-a paragogic; suferă modificări numai
f. sing. aia. Multe
var. incorecte. Formele
mold. substituie de obicei pe
ă inițial printr-un
a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît
al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui
ăl se confundă cu a lui
acel(a) sau
cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant
ăl 1 și 2 cu
acel(a) și
ăl 3 cu
cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul
ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii
rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca
fr. machin, truc, chose, sau
sp. chisme. Pentru sensul 5
cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei
adj. și
pron. dem. în
rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr,
lat. ille a avut patru rezultate diferite (
cf. Găzdaru și DAR,
s. v. al):
pron. pers. el, f. ea; art. encl. -
l sau -
le, f. -
a; art. pos. al, f. a; și
adj. și
pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la
ille, ca
cel și
acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul
sp. și romanic în general:
muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune
dem., care indică o referință la ceva cunoscut):
alde mă-sa (Ispirescu);
alde taica (Jipescu);
un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este
comp. din
ăl cu
de. Pentru a înțelege
comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt:
săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui
adj. Construcția se reduce la
ăl de, unde
de are sens relativ:
ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un
pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici
sing. invar. al lui
alde. Cf. Philippide,
Principii, 138.
àl (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)À L’AMIABLE (
fr.)
prin bună înțelegere – A soluționa un diferend
à l’amiable.