alergare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALERGÁRE, alergări, s. f. Acțiunea de
a alerga; alergătură. ♦ (Mai ales la
pl.) Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. ♦ Cursă de cai. –
V. alerga.alergare (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALERGÁRE, alergări, s. f. Acțiunea de
a alerga. ♦ Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. ♦ Cursă de întrecere organizată după norme precise, între cai de rasă.
alergare (Dicționaru limbii românești, 1939)alergáre f. Acțiunea de a alerga.
Fig. Osteneală:
a obținut postu fără alergare. Pl. Curse, întrecerĭ cu caiĭ:
a te duce la alergărĭ.alergare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)alergáre s. f.,
g.-d. art. alergắrii; pl. alergắrialergare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)alergare f.
1. fapta de a alerga;
2. punere la întrecere a mai multor cai;
3. fig. osteneală:
a dobândi postul fără alergare.alergare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALERGÁRE, alergări, s. f. Acțiunea de
a alerga; alergătură. ♦ (Mai ales la
pl.) Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. ♦ Cursă de cai. —
V. alerga.