alerga (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALERGÁ alérg, vb. I.
Intranz. 1. A merge repede; a goni; a fugi.
2. A fugi după cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦
Tranz. A fugări pe cineva.
3. A se grăbi într-o direcție sau către un scop. ♦ A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. ♦ A umbla după treburi.
4. A umbla de colo până colo, fără o țintă precisă. ♦
Tranz. (
Pop.) A cutreiera, a străbate un loc.
5. A participa la probele de alergări în cadrul unei competiții sportive. –
Lat. *allargare (<
largus).
alerga (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)alergá (-g, -át), vb. –
1. A pune pe fugă. –
2. A fugi. –
3. A recurge la..., a se folosi de...
4. A participa la o competiție de cros. –
Mr. alag, megl. lag, lăgari, istr. alerg? (nesigur). Origine nesigură. Probabil trebuie plecat de la
lat. lēgāre „a porunci”; sensul
rom. nu apare printre accepțiile
cuv. lat., dar este posibil să fi existat în
lat. vorbită, datorită perfectei analogii a lui
lēgāre cu
mittĕre în celelalte sensuri. De la
alēgāre, rezultatul normal *
alega (
cf. dialectele) ar fi suferit o propagare a lichidei, *
alelga, urmată de o disimilare, ambele fenomene proprii doar
dacorom. În general se presupune că
alerga reprezintă
lat. *allargāre, de la
largus (Pușcariu 61; Candrea-Dens., 952; REW 352; Philippide, II, 539; DAR; Pușcariu,
Lr., 242);
cf. alb. ljargoń „dau la o parte”,
it. (allargare),
genov. allargarse, sard. allargare „a se îndepărta, a se da la o parte”. Explicația pare inadmisibilă. Semantismul este curios, mai ales dacă se ține seama cu paralelismul cu
alunga. Formele romanice sînt toate
neol. și se explică în lumina vieții maritime, ale cărei circumstanțe nu există în
rom. S-a încercat să se explice trecerea de la
*alărgare la
alergare printr-o analogie cu
mergere, care aparține altui tip de
conjug., astfel încît nu se vede clar cum a putut influența
merge asupra lui *
alargă. În sfîrșit, dialectele indică o formă de bază diferită de cea care se propune.
Der. alergătoare, s. f. (alergare; depănătoare, vîrtelniță);
alergător, adj. (care aleargă; activ, harnic);
alergător, s. m. (ștafetă, curier; cal de curse);
alergător, s. n. (pasăre alergătoare);
alergătură, s. f. (alergare;
pl. gestiuni, demersuri, intervenții);
alergău, s. m. (
Trans., curier, mesager).
alerga (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALERGÁ, alérg, vb. I.
Intranz. 1. A merge cu viteză; a goni, a fugi.
2. A fugi după cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦
Tranz. A fugări pe cineva.
3. A se grăbi într-o direcție sau către un scop; a se repezi. ♦ A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. ♦ A umbla după treburi.
4. A umbla de colo până colo, fără o țintă precisă.
Alerg prin pădure buimac (BENIUC). ♦
Tranz. A cutreiera, a străbate un loc.
5. A fugi în cadrul unei competiții sportive. –
Lat. *allargare.alerga (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)alergá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
aleárgăalergà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)alergà v.
1. a merge cu mare iuțeală;
2. fig. a recurge:
voiu alerga la tine ’n dureri și ’n necazuri GR. AL.;
3. a pune caii la întrecere:
să’și alerge calul cât o vrea PANN [Lat. *ALLARGARE, din LARGUS, lit. a lua largul, a se duce în larg (cf.
alungà)].
alerga (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALERGÁ, alerg, vb. I.
Intranz. 1. A merge repede; a goni; a fugi.
2. A fugi după cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦
Tranz. A fugări pe cineva.
3. A se grăbi într-o direcție sau către un scop. ♦ A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. ♦ A umbla după treburi.
4. A umbla de colo până colo, fără o țintă precisă. ♦
Tranz. (
Pop.) A cutreiera, a străbate un loc.
5. A participa la probele de alergări în cadrul unei competiții sportive. —
Lat. *allargare (<
largus).