afin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÁFIN1, afini, s. m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis și cu fructe comestibile, răspândit în regiunile de munte (
Vaccinium myrtillus). –
Et. nec.afin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AFÍN2, -Ă, afini, -e, s. m. și
f. (
Jur.) Rudă prin alianță. – Din
lat. affinis.afin (Dicționar de neologisme, 1986)AFÍN, -Ă adj. Înrudit. //
s.m. și f. Rudă prin alianță. [< lat.
affinis].
afin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)afín (-ni), s. m. – Arbust scund cu fructe comestibile. –
Mr. afin. Lat. daphne, din
gr. δάφνη „laur” (Herzog,
RF, I, 99-104);
cf. calabr. áfina „laur”. Aspectul ambelor plante prezintă o analogie. Iordan,
ZRPh., LIV, 367, respinge acest etimon, pentru că nu este clară pierderea lui -
d; însă
cf. mr. și
calabr., ceea ce demonstrează că fenomenul este deja romanic. După Pușcariu,
Dacor., VIII, 103-5, și Scriban, etimonul ar fi
lat. acinus „boabă”, contaminat cu
daphne. Mag. áfonya nu este sursa cuvîntului
rom., cum credea Cihac, II, 475, ci derivă de la acesta, ca și
rut. (j)afini, jafyna, săs. afunje (Candrea,
Elemente, 406). –
Der. afină, s. f.;
afinet (
var. afinar, afiniș),
s. n. (loc pe care cresc afini).
afin (Marele dicționar de neologisme, 2000)AFÍN, -Ă I.
adj. înrudit. II. s. m. f. rudă prin alianță. (< lat.
affinis)
afin (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ÁFIN1, afini, s. m. Arbust cu flori albe-verzui sau roșietice, cu fructe comestibile. (
Vaccinium myrtillus).afin (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AFÍN2, afini, s. m. (
Jur.) Rudă prin alianță. –
Lat. lit. affinis.afin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AFÍN2, -Ă, afini, -e, s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. Persoană aflată în raport juridic de afinitate (
4).
2. Adj. Asemănător, înrudit în spirit. –
din lat. affinis.afin (Dicționaru limbii românești, 1939)áfin m. (d.
afină). Un copăcel cu frunze verzĭ dințate, cu florĭ roșiatice, cu fructe negre albăstriĭ dulcĭ și cam acrișoare (
vaccinium myrtillus). În Siberia se face din fructele luĭ un rachiu concentrat. În med. ele se recomandă contra diareiĭ, disenteriiĭ, scorbutuluĭ și vărsăriĭ de sînge. Din ele se fac și conserve și siropurĭ, ĭar cu sucu lor, roș închis, se colorează vinurile și stofele.
afin (Dicționaru limbii românești, 1939)*afín, -ă adj. (lat.
affínis, învecinat, d.
finis, hotar. V.
fine). Rudă pin [!] alianță.