acel (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor)
Acel om. Acea casă. [
Gen.-
dat. sg.:
acelui, acelei, gen.-
dat. pl.:
acelor] –
Lat. *ecce-illu, ecce-illa.acel (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ACÉL2, ACEÁ, pron. dem. v. acela.acel (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ACÉL2, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat de subiectul vorbitor; când urmează după substantiv are forma
acela, aceea)
Acel om. Vremea aceea. [Gen.-dat.
sg. acelui, acelei, gen.-dat.
pl. acelor; (când are forma
acela, aceea) gen.-dat.
sg. aceluia, aceleia, gen.-dat.
pl. acelora –
Var.:
acéla, acéea adj. dem.] –
Lat. ecce-illu, ecce-illa.acel (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)acél, adj. și
pron. –
Aceea pron. f. (cu sensul
n.):
de aceea. –
Mr. ațel, megl. țelea, istr. țel(a). Formele
adj. antepus:
acel (
f. acea),
gen. acelui (
f. acelei),
pl. acei (
f. acele),
gen. acelor. Ca
adj. postpus și ca
pron. capătă un -
a enclitic; ca rezultat al acestei adăugiri, se modifică structura fonetică a
f. sing. aceia (‹
aceaia ‹
aceaa), care se scrie și
aceea. Prezența lui -
a în cazurile prevăzute nu s-a respectat strict în limba populară și în poezie. <
Lat. ecce ille, devenit *
ecce illum sau *
eccum illum (Diez, I, 337); Pușcariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR; Sanfeld,
Syntaxe, 159-164);
cf. it. quello, v. prov.,
sp. aquel, v. fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -
a paragogic prezintă incertitudini. Pușcariu, 9 și DAR cred că este rezultatul lui *
eccum illum illac (
cf. fr. celui-là, friul. kel-la). Această ipoteză este imposibilă, deoarece confundă un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din
fr., și pentru că pleacă de la o pronunțare primitivă *
acelà, greu de admis (dacă s-ar admite, ar fi trebuit să se păstreze, sau să se reducă la pronunțarea gravă, caz în care -
a aton trebuia să devină -
ă). T. Papahagi, din
Morfologia limbii române, 1937, 19, o explică prin fonetică sintactică. Pare mai curînd o propagare a
art. f. -
a, care în limba veche se aplica și
adj. și
s. (
pădurea verdea, azi
pădurea verde; cf. trăsături ale acestei concordanțe absolute în
pădurii verzi, care reproduce un mai vechi
pădurii verzii, și forme invechite cum ar fi
tuturor oamenilor, față de
oamenilor buni). Reiese de aici că
femeia aceia, datorită nuanței sale dublu demonstrative, și-a conservat dubla articulare, ca alte ori
femeia carea, cf. omul carele. Se înțelege mai puțin extinderea de la
f. la
m. și la cazurile oblice; dar numai dacă se concepe ca
art., se explică faptul că, fiind aton, -
a nu a devenit -
ă. Der. același (
f. aceiași),
adj. și
pron., unde -
și reprezintă
lat. sic „astfel”,
cf. cineși, careși, acestași; în spiritul acestei comparații,
cf. expresiile regionale și mai curînd infantile
iciașa (‹
aici așa),
coleașă (‹
colea așa);
acelălalt (
var. acel(l)alt),
adj. și
pron. Cf. cel.acel (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ACÉL1, ACEÁ, pron. dem. v. acela2.acel (Dicționaru limbii românești, 1939)acél, aceá pron demonstrativ, pl.
aceĭ, acele (lat.
eccu-ílle). Arată persoana orĭ lucru depărtat, în opoz. cu
accest [!]:
acel om, acea femeĭe; omu acela, femeĭa aceĭa; aceĭ oamenĭ, acele femeĭ, oameniĭ aceĭa, femeile acelea. O bătaĭe ca aceĭa (Fam.), o bătaĭe țeapănă (ca aceĭa pe care o știțĭ.)
Un bețiv ca acela, un mare bețiv.
Eŭ nu-s de aceĭa, de acelea, îs om onest orĭ bun (nu din aceĭ oamenĭ orĭ din acele femeĭ cu nume răŭ).
De aceĭa, pentru aceĭa, din acest motiv, de asta.
După aceĭa (nord), după asta, pe urmă, apoĭ.
Tot acela, acelașĭ. V. și
cel.acel (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)acél adj. pr. antepus
m. (~ om), g.-d. acélui, pl. acéi; f. aceá, g.-d. acélei, pl. acéle; g.-d. pl. m. și
f. acéloracel (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)acel pr. deseamnă o persoană sau un lucru mai depărtat, în opozițiune cu
acest: acel om; absolut:
acela. [Lat. ECCILLUM].
acel (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor)
Acel om. Acea casă. [Gen.-dat.
sg.:
acelui, acelei, gen.-dat.
pl.:
acelor] —
Lat. *ecce-illu, ecce-illa.acel (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ACÉL2, ACEÁ pron. dem. v. acela1.