manie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MANÍE, manii, s. f. 1. Boală mintală manifestată prin euforie, stare de excitație psihomotorie, logoree, halucinații, incoerență a gândirii etc.;
p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva.
2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva; deprindere bizară.
V. capriciu, toană. – Din
ngr. manía, fr. manie.manie (Dicționar de neologisme, 1986)-MANÍE Element secund de compunere savantă cu semnificația „obsesie patologică”. [< fr.
-manie, cf. lat.
mania, gr.
mania – furie].
manie (Dicționar de neologisme, 1986)MANÍE s.f. 1. Stare psihică bolnăvicioasă manifestată prin obsesia unei idei fixe.
2. Obsesie, preocupare exclusivă pentru ceva; ciudățenie, toană. [Gen.
-iei. / cf. fr.
manie, lat.
mania, gr.
mania – furie].
manie (Marele dicționar de neologisme, 2000)MANÍE1 s. f. boală mintală manifestată prin dispoziție euforică, succesiune rapidă și incoerentă a ideilor. ◊ obsesie, preocupare exclusivă pentru ceva; ciudățenie, toană. (< ngr.
manie, fr.
manie)
manie (Marele dicționar de neologisme, 2000)-MANÍE2 elem. man
2-.
manie (Dicționaru limbii românești, 1939)1) *maníe f. (vgr.
manía, de unde vine și rom.
mînie). Nebunie parțială în care imaginațiunea e izbită de o idee fixă:
mania persecuțiuniĭ (că eștĭ persecutat).
Fig. Obiceĭ bizar, ridicul:
a avea mania discursurilor funebre.manie (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *-maníe (d.
manie 1. Sufix care înseamnă „ĭubire exagerată de”:
bibliomanie.manie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)maníe s. f.,
art. manía, g.-d. art. maníei; pl. maníi, art. maníilemanie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)manie f.
1. nebunie în care imaginațiunea e mereu obsedată de o idee fixă:
mania persecuțiunilor; 2. deprindere bizară, gust excesiv:
mania jocului, a colecțiunilor.