zirconiŭ - explicat in DEX

zirconiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ZIRCÓNIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, care se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc. – Din fr. zirconium.

zirconiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ZIRCÓNIU s.n. Metal alb-cenușiu, greu fuzibil, cu rezistență mecanică ridicată, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale, dure, la construirea reactoarelor nucleare. [-niu, pron. -nìu; simb. Zr] (din fr. zirconium)

zirconiu (Dicționar de neologisme, 1986)
ZIRCÓNIU s.n. Metal de culoare cenușie, întâlnit rar în natură, intermediar între aluminiu și siliciu. [Pron. -niu. / < fr. zirconium].

zirconiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
zircóniu (metal) [niu pron. nĩu] s. n. art. zircóniul; simb. Zr

zirconiu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ZIRCÓNIU s. n. Metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu; se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte. – Fr. zirconium.

zirconiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
ZIRCÓNIU (‹ fr.) s. n. Element chimic din gr. IV secundară (Zr; nr. at. 40, m. at. 91,22, p. f. 1.852ºC). Metal rar, de culoare alb-argintie, dur și greu fuzibil; stabil din punct de vedere chimic. Aliajele de bază de z. se folosesc ca materiale de constr. în energetica nucleară, în construirea de aparate chimice, instrumente chirurgicale etc. Unele aliaje ale z. sunt supraconductori. Descoperit în 1789 de chimistul german Martin H. Klaproth (1743-1813) și izolat (în 1824) de J.J. Berzelius.

zirconiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ZIRCÓNIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, care se folosește la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc. — Din fr. zirconium.

zirconiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*zircóniŭ n. Chim. Un metal cenușiŭ tetravalent intermediar între aluminiŭ și siliciŭ. Are o greutate de 4,15, greutatea atomică 90,6, densitatea 6,25 și se topește pe la 2400°. Din el se fac recipiente care trebue să reziste temperaturilor înalte. A fost recunoscut de Klaproth la 1789.