zeamă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ZEÁMĂ, zemuri, s. f. 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mâncare; partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb. ◊
Expr. A mânca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsând altora foarte puțin sau nimic.
A nu fi de nici o zeamă se spune despre cineva pe care nu se poate pune nici un temei.
Zeamă lungă =
a) mâncare neconsistentă, făcută cu prea multă apă, pentru a ajunge la multe persoane;
b) vorbărie lungă, lipsită de interes;
p. ext. persoană care vorbește mult și fără nici o noimă.
Tot de-o zeamă = deopotrivă.
Zeamă de clopot (sau de
hârleț) = moartea.
Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă; vorbe goale. ♦
Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; moare.
2. Lichid pe care îl conțin celulele și țesuturile organismelor vegetale; suc de fructe sau de plante. ◊
Zeamă de prune = țuică.
3. Nume generic pentru diverse lichide. ◊
Ou cu zeamă = ou fiert puțin, cu albușul necoagulat. ♦ (Rar) Sânge.
4. (
Chim.; în sintagma)
Zeamă bordeleză = suspensie de culoare albastră de sulfat bazic de cupru în apă, întrebuințată ca fungicid. [
Pl. și:
zemi. –
Var.:
zámă s. f.] –
Lat. zema.