zeamă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ZEÁMĂ, zemuri, s. f. 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mâncare; partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb. ◊
Expr. A mânca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsând altora foarte puțin sau nimic.
A nu fi de nici o zeamă se spune despre cineva pe care nu se poate pune nici un temei.
Zeamă lungă =
a) mâncare neconsistentă, făcută cu prea multă apă, pentru a ajunge la multe persoane;
b) vorbărie lungă, lipsită de interes;
p. ext. persoană care vorbește mult și fără nici o noimă.
Tot de-o zeamă = deopotrivă.
Zeamă de clopot (sau de
hârleț) = moartea.
Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă; vorbe goale. ♦
Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; moare.
2. Lichid pe care îl conțin celulele și țesuturile organismelor vegetale; suc de fructe sau de plante. ◊
Zeamă de prune = țuică.
3. Nume generic pentru diverse lichide. ◊
Ou cu zeamă = ou fiert puțin, cu albușul necoagulat. ♦ (Rar) Sânge.
4. (
Chim.; în sintagma)
Zeamă bordeleză = suspensie de culoare albastră de sulfat bazic de cupru în apă, întrebuințată ca fungicid. [
Pl. și:
zemi. –
Var.:
zámă s. f.] –
Lat. zema.zeamă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, 1982)ZEÁMĂ s.f., g.-d. art.
zémii; (feluri) pl.
zémurizeamă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)zeámă (-émi), s. f. –
1. Suc, must. –
2. SUpă, fiertură. –
Var. zamă. Mr. dzamă. Gr. ζέμα, uneori prin intermediul unui
lat. *zĕma (Tiktin; Graur,
Rom., LVI, 109; Ivănescu,
BF, VI, 102; Rohlfs,
EWUG, 732; Rosetti, II, 69). –
Der. zemîrcă, s. f. (poșircă, apă chioară),
var. zămîrcă, zămurcă; zemos (
var. zămos),
adj. (cu zeamă);
zămos, s. m. (
Mold., pepene galben). Din
rom. provine
rut. dzema, dzjama (Candrea,
Elemente, 403).
zeamă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)zeamă s. f.,
g.-d. art. zémii; (feluri)
pl. zémurizeamă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)zeamă, zemuri s. f. 1. (
er.,
vulg.) spermă.
2. (
deț.) supă.
zeamă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ZEÁMĂ, zemuri, s. f. 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mâncare; partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb. ◊
Expr. A mânca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsând altora foarte puțin sau nimic.
A nu fi nici de zeama ouălor sau
a nu fi de nici o zeamă, se spune despre cineva pe care nu se poate pune nici un temei.
Zeamă lungă să se-ajungă = mâncare făcută cu sos mult, pentru a ajunge la multe persoane.
Zeamă lungă = vorbărie lungă, lipsită de interes.
Tot de-o zeamă = deopotrivă.
Soarbe-zeamă = om prost, molâu.
Zeamă de clopot (sau
de hârleț) = moartea.
Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă; vorbe goale. ♦
Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; moare.
2. Lichidul pe care îl conțin celulele și țesuturile organismelor vegetale; suc de fructe sau de plante.
3. Nume generic pentru diverse lichide. ◊
Ou cu zeamă = ou fiert puțin, cu albușul necoagulat. –
Lat. zema (<
gr. zema).
zeamă (Dicționaru limbii românești, 1939)zeámă f., pl.
zemĭ și ob. n.
zémurĭ (lat. pop.
zĕma, d. vgr.
zéma, suc, fertură [!]). Sucu bucatelor (maĭ supțire [!] de cît [!] sosu):
zeama stufatuluĭ. Sucu poamelor:
zeamă de lămîĭe. Zeamă de carne, fertură de carne fără nicĭ o legumă.
Zeamă lungă (Iron.), zemurcă, heltĭugă, mîncare cu prea multă zeamă și prea puțină carne:
zeamă lungă să s´ajungă ! – În nord, est și Olt.
zamă.zeamă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)zeamă f.
1. licoare scoasă prin stoarcere sau fierbere:
zeamă de lămâie, zeamă de carne; 2. preparațiune culinară lichidă în care se pune sare și condimente:
zeamă grasă. [Lat. vulg. ZEMA, suc].
zeamă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ZEÁMĂ, (
2)
zemuri, s. f. 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mâncare; partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb. ◊
Expr. A mânca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsând altora foarte puțin sau nimic.
A nu fi de nicio zeamă, se spune despre cineva pe care nu se poate pune nici un temei.
Zeamă lungă =
a) mâncare neconsistentă, făcută cu prea multă apă, pentru a ajunge la multe persoane;
b) vorbărie lungă, lipsită de interes;
p. ext. persoană care vorbește mult și fără nicio noimă.
Tot de-o zeamă = deopotrivă.
Zeamă de clopot (sau
de hărleț) = moartea.
Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă; vorbe goale. ♦
Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; moare.
2. Fel de zeamă (
1).
3. Lichid pe care îl conțin celulele și țesuturile organismelor vegetale; suc de fructe sau de plante.
Zeamă de prune = țuică.
4. Nume generic pentru diverse lichide, ◊
Ou cu zeamă = ou fiert puțin, cu albușul necoagulat. ♦ (Rar) Sânge.
5. (
Chim.; în sintagma)
Zeamă bordeleză = suspensie de culoare albastră de sulfat bazic de cupru în apă, folosită ca fungicid. [
Pl. și:
zemi. —
Var.:
zámă s. f.] —
Lat. zema.