vui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VUÍ, pers. 3
vuiește, vb. IV.
Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit, puternic sau înăbușit; a vâjâi, a mugi, a fremăta, a hui, a țiui, a bubui. ♦
Spec. (Despre tunet) A bubui. ♦
Spec. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A dudui; a țiui. ♦
Spec. (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A vibra puternic, a suna, a răsuna.
Buciumul vuiește. ♦
Spec. (Despre obiecte lovite care vibrează) A trosni, a pârâi, a hurui. ♦ (Despre oameni) A face gălăgie, zarvă, a vocifera; a fremăta.
2. A se umple de sunete prelungi, puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. – Onomatopee.
vui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vuí (-uiésc, -ít), vb. – A mugi, a urla. –
Var. hui și
der. Creație expresivă,
cf. ngr. βοιζω,
sb. hujiti. –
Der. vuiet, s. n. (muget, vîjîit);
vuială, s. f. (gălăgie, vuiet);
vu(i)etoare, s. f. (arbust, Empetrum nigrum);
vuvui, vb. (a vîjîi, a urla),
cf. bubui.vui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vuí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
sg. vuiéște, imperf. 3
sg. vuiá; conj. prez. 3
să vuiáscăvuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vuì v. a face vuet, a răsuna surd:
valea, muntele vuește AL. [Onomatopee].
vui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VUÍ, pers. 3
vuiește, vb. IV. Ir.tranz.
1. A produce un zgomot prelungit, puternic sau înăbușit; a vâjâi, a mugi, a fremăta, a hui, a țiui, a bubui. ♦
Spec. (Despre tunet) A bubui. ♦
Spec. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A dudui; a țiui. ♦
Spec. (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A vibra puternic, a suna, a răsuna.
Buciumul vuiește. ♦
Spec. (Despre obiecte lovite care virbează) A trosni, a pârâi, a hurui. ♦ (Despre oameni) A face gălăgie, zarvă, a vocifera; a fremăta.
2. A se umple de sunete prelungi, puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. — Onomatopee.