volnic - explicat in DEX

volnic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
VÓLNIC, -Ă, volnici, -ce, adj. (Înv. și arh.) 1. Liber; independent, autonom. 2. Care se impune cu sila, care se face cu forța; arbitrar. – Din sl. volĩnŭ.

volnic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
vólnic (înv.) adj. m., pl. vólnici; f. vólnică, pl. vólnice

volnic (Dicționaru limbii românești, 1939)
vólnic, -ă adj. (bg. volnik, om liber, emancipat, d. vsl. volinŭ, spontaneŭ, voluntar, d. volĭa, voĭe; rus. vólĭnyĭ, liber. V. samo-volnic [!]). Vechĭ. Liber, slobod: om volnic. Adv. A primi volnic, a primi nesilit.

volnic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
volnic a. 1. liber: volnică ca pasărea văzduhului BĂLC.; 2. permis: să nu fie volnic a lua bani. [Tras din slav. VOLĬNŬ, spontan, voluntar]. ║ adv. de bună voie: să primească volnic și bucuros această sarcină OD.

volnic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
VÓLNIC, -Ă, volnici, -ce, adj. (înv.) 1. Liber; independent, autonom. 2. Care se impune cu sila, care se face cu forța; arbitrar. — Din sl. volĭnŭ.