voință - explicat in DEX

voință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
VOÍNȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă și perseverență în învingerea piedicilor, greutăților, încurcăturilor de orice fel. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ, permisiune. 3. Intenție, scop, țel, țintă. 4. Dorință, poftă, chef. – Voi² + suf. -ință.

voință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
voínță s. f., g.-d. art. voínței; pl. voínțe

voință (Dicționaru limbii românești, 1939)
voínță f., pl. e (d. a voi). Facultatea de a voi: mișcările reflexe nu atîrnă de voință. Energie, tăria de a voi, de a rezista: acest om are multă voință, om de (saŭ cu) voință. Bună voință saŭ bunăvoință, dispozițiune favorabilă față de cineva orĭ de ceva. Rea voință, voință rea contra cuĭva saŭ contra uneĭ acțiunĭ, viclenie.

voință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
voință f. 1. puterea sufletului prin care se voiește; 2. act al voinței, ordin: a rezista voinței cuiva; 3. tărie sufletească, ardoare în ceeace întreprinde: acest om are multă voință. [Derivat din voie].

voință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
VOÍNȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ învoire, consimțământ. 3. Intenție, scop. 4. Dorință, poftă, chef. — Voi² + suf. -ință.