voinic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VOINÍC, -Ă, voinici, -ce s. m.,
adj. I. S. m. 1. Tânăr bine făcut, chipeș, curajos, viteaz, îndrăzneț. ◊
Voinic de codru sau
voinicul codrului = haiduc.
2. Flăcău, fecior.
3. (
Înv.) Soldat, ostaș.
II. Adj. (Despre oameni) Bine făcut, robust, viguros, vânjos. – Din
bg.,
scr. vojnic.voinic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)voiníc (-cI), s. m. –
1. (Înv.) Ostaș, soldat. –
2. Tînăr, băiat. –
3. Viteaz. –
4. (
Adj.) Tare, robust. –
Var. înv. vonic. Sl. vojnikŭ (Tiktin) sau mai bine din
bg.,
sb.,
slov.
vojnik, din cauza accentului, la fel ca și
tc. voiniklar „ienicer” (
cf. F. Algoratti,
Viaggio di Terra Santa, Novara, 1596, p. 259). Din același motiv nu pare probabilă
der. din
sl. vojinŭ, cu
suf. nic (Pușcariu,
Dacor., VII, 466); rezultatul trebuia să fie
vóinic, ca
răzbóinic, stráșnic, tráinic etc. –
Der. voinicame, s. f. (
înv., armată, trupă);
voinici, vb. (a se război; a duce viață de soldat sau de bandit;
refl., a face pe grozavul);
voinicesc, adj. (
înv., războinic; curajos, viteaz, hotărît; robust, viguros);
voinicește, adv. (vitejește, cu bărbăție, hotărît);
voinicie, s. f. (
înv., soldățime;
înv., banditism; curaj, îndrăneală);
voinicos, adj. (brav, îndrăzneț, întreprinzător; lăudăros; încrezut, fanfaron);
voinicică, s. f. (specie de creson, Sisymbrium Loesellii). –
Sl. voiničĭskŭ „militar” (Miklosich,
Lexicon, 71) trebuie să fie reproducerea
rom. voinicesc. Cf. voină.voinic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)voiníc adj. m.,
s. m.,
pl. voiníci; adj. f.,
s. f. voinícă, pl. voinícevoĭnic (Dicționaru limbii românești, 1939)voĭníc m. (vsl. [bg. sîrb.]
voĭnikŭ, soldat, d.
voĭ, armată. V.
voĭevod).
Vechĭ. Soldat pedestru, deosebit de
viteaz, care era călare (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. I, 196).
Azĭ. Adj. Viteaz. Zdravăn, robust:
om voĭnic, femeĭe voĭnică.voinic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)voinic a. și m.
1. viteaz:
Păunașul codrilor, voinicu voinicilor POP.;
2. tare, robust. [Vechiu-rom.
voinic, oștean („ce
voinic va ieși la răsboiu și se va lovi cu alt
voinic și-l va birui...”, Pravila dela Govora) = slav. VOĬNIKŬ, soldat (evoluțiune de sens analoagă sinonimelor
deliu și
levent)].
voinic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VOINÍC, -Ă, voinici, -ce, s. m.,
adj. I. S. m. 1. Tânăr bine făcut, curajos, viteaz, îndrăzneț. ◊
Voinic de codru sau
voinicul codrului = haiduc.
2. Flăcău, fecior.
3. (
înv.) Soldat, ostaș.
II. Adj. Robust, viguros, vânjos. — Din
bg.,
sb. vojnik.