verbal (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VERBÁL, -Ă, verbali, -e, adj. 1. Care se face, se transmite, se comunică prin viu grai, din gură în gură; care caracterizează graiul viu, vorbirea; oral.
2. Care aparține verbului (
1), privitor la verb, de verb. ◊
Flexiune verbală = conjugare (
2). – Din
fr. verbal, lat. verbalis.verbal (Dicționar de neologisme, 1986)VERBÁL, -Ă adj. Care se transmite prin viu grai, din gură în gură. ◊
Notă verbală = notă diplomatică nesemnată, echivalentă cu o declarație orală. [Cf. lat.
verbalis, fr.
verbal].
verbal (Marele dicționar de neologisme, 2000)VERBÁL, -Ă adj. 1. care se transmite prin viu grai; oral. ♦ notă ~ă = notă diplomatică nesemnată, echivalentă cu o declarație orală. 2. referitor la verb, al verbului; provenit din verb. ♦ flexiune ~ă = conjugare (1). ◊ cu valoare de verb. (< fr.
verbal, lat.
verbalis)
verbal (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)verbál adj. m.,
pl. verbáli; f. verbálă, pl. verbáleverbal (Dicționaru limbii românești, 1939)*verbál, -ă adj. (lat.
verbalis). Oral, din gură:
declarațiune verbală. Gram. De verb, al verbuluĭ:
formă verbală. Provenit din verb:
adjectiv, substantiv verbal. Adv. Din gură (nu în scris):
a promite verbal. V.
proces.verbal (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)verbal a.
1. rostit din gură, iar nu dat în scris:
promisiune verbală; 2. Gram. propriu verbului, ce provine dela un verb:
adjectiv verbal. V.
proces.verbal (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VERBÁL, -Ă, verbali, -e, adj. 1. Care se face, se transmite, se comunică prin viu grai, din gură în gură; care caracterizează graiul viu, vorbirea; oral.
2. Care aparține verbului (
1), privitor la verb, de verb. ◊
Flexiune verbală = conjugare (
2). — Din
fr. verbal, lat. verbalis.