ventuză (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VENTÚZĂ, ventuze, s. f. 1. Organ în formă de disc al unor animale (acvatice), care le permite să se fixeze pe diferite corpuri.
2. Pahar special de sticlă, cu marginea superioară puțin răsfrântă, care se aplică (prin crearea de vid în interior) pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sângelui (în scop curativ).
3. Aparat în formă de clopot, cu ajutorul căruia se scoate aerul care împiedică circulația unui lichid într-o conductă. – Din
fr. ventouse.ventuză (Dicționar de neologisme, 1986)VENTÚZĂ s.f. 1. Organ al anumitor animale care le permite să se fixeze pe diferite corpuri ca să sugă.
2. Păhărel special de sticlă care se aplică pe piele după ce s-a rarefiat aerul din el prin căldură pentru a provoca o mică congestie locală cu efect curativ.
3. Aparat în formă de clopot cu care se scoate aerul care împiedică circulația apei într-o conductă.
4. (
Poligr.; la pl.) Mici piese montate pe o bară, care prin depresiune absorb coala de hârtie, iar prin presiune o depun la semnele mașinii de imprimat. [< fr.
ventouse].
ventuză (Marele dicționar de neologisme, 2000)VENTÚZĂ s. f. 1. organ de fixare la unele animale parazite. 2. păhărel special de sticlă ce se aplică pe piele după ce s-a rarefiat aerul din el prin căldură pentru a provoca o mică congestie locală cu efect curativ. 3. aparat în formă de clopot cu care se scoate aerul ce împiedică circulația apei într-o conductă. 4. (poligr.; pl.) mici piese montate pe o bară, care prin depresiune absorb coala de hârtie, iar prin presiune o depun la semnele mașinii de imprimat. (< fr.
ventouse)
ventuză (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ventúză (-ze), s. f. – Organ sau recipient care se fixează pe ceva. –
Mr. vinduză. Fr. ventouse; mr., din
it. ventosa, cf. ngr. βεντοῦσα,
venduza.ventuză (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ventuză, ventuze s. f. (glum.) sărut.
ventuză (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ventúză s. f.,
g.-d. art. ventúzei; pl. ventúzeventuză (Dicționaru limbii românești, 1939)*ventúză f., pl.
e (fr.
ventouse, d. lat.
ventosa, adică „vîntoasă” [scoțîndu-ĭ aeru], subînț.
cucúrbita, dovleac, tivdă). Clopoțel de sticlă orĭ un simplu păhărel al căruĭ interior se încălzește cu spirt aprins care a fost turnat pe o bucată de vată și apoĭ se aplică pe spinarea, pe pĭeptu orĭ la tîmplele unuĭ bolnav ca să i se producă o iritațiune locală cînd e congestionat, ca atuncĭ cînd e răcit ș. a. (Sînt și ventuze cu pompă). Organu cu care lipitoarea se prinde de pĭelea unuĭ animal. (Picĭoarele caracatițeĭ îs pline de ventuze). Și
zbancă, zbanț, zbranț.ventuză (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ventuză f.
1. păhărel de sticlă ce s’aplică pe piele și în care se face vidul spre a ridica epiderma și a produce o iritațiune locală;
2. organ particular unor animale, ca lipitoarea (= fr.
ventouse).
ventuză (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VENTÚZĂ, ventuze, s. f. 1. Organ în formă de disc al unor animale (acvatice), care le permite să se fixeze pe diferite corpuri.
2. Pahar special de sticlă, cu marginea superioară puțin răsfrântă, care se aplică (prin crearea de vid în interior) pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sângelui (în scop curativ).
3. Aparat în formă de clopot, cu ajutorul căruia se scoate aerul care împiedică circulația unui lichid într-o conductă. — Din
fr. ventouse.