vanadiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VANÁDIU, s. n. Element chimic, metal dur, casant, de culoare albă-cenușie, care se găsește în natură sub formă de compuși și care este folosit în fabricarea oțelurilor speciale. – Din
fr. vanadium.vanadiu (Dicționar de neologisme, 1986)VANÁDIU s.n. Metal dur, care nu se găsește liber în natură și care se folosește la pregătirea oțelurilor foarte tari. [Pron.
-diu. / < fr.
vanadium].
vanadiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)VANÁDIU s. n. metal dur, casant, cenușiu, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale. (< fr.
vanadium)
vanadiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vanádiu [
diu pron.
dĩu] s. n., art.
vanádiul; simb.
Vvanadiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)VANÁDIU (‹
fr. {i}; {s}
Vana-dis, divinitate scandinavă)
s. n. Element chimic (V;
nr. at. 23,
m. at. 50,94,
p. t. 1.750ºC,
p. f. 3.400ºC,
gr. sp. 6); metal dur, casant, de culoare albă-cenușie, care se găsește în natură sub formă de compuși, întrebuințat ca adaos în oțeluri speciale și, sub formă de V
2O
5, drept catalizator în diferite procese chimice. A fost descoperit în 1801 de mineralogul spaniol Andrés Manuel del Rio, care-l va numi
eritroniu, și redescoperit de Nils Gabriel Sefström (1787-1854) în 1830, care i-a dat și numele actual.
vanadiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VANÁDIU s. n. Element chimic, metal dur, casant, de culoare albă-cenușie, care se găsește în natură sub formă de compuși și care este folosit în fabricarea oțelurilor speciale. — Din
fr. vanadium.vanadiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*vanádiŭ n.
Chim. Un metal alb, cu o greutate atomică de 51,2 care se află în micĭ cantitățĭ într´un mare număr de minerale, în argile, bazalturĭ ș. a. E înrudit cu cositoru.